„Nu există divergenţe între meseria mea şi poezie“

Interviu cu CEZAR HAIURA

Poetul Cezar Haiura stinge focul inimilor şi la propriu şi la figurat. A fost gazetar implicat prin anii 90. În 2017, a publicat cartea de poezii „Poet de contrabandă”, cu texte surprinzătoare, cu o prefaţă semnată de preotul Constantin Necula. Activează ca pompier militar în cadrul Detaşamentului Rădăuţi al ISUJ Bucovina Suceava.

 Aţi fost gazetar de real succes pentru o scurtă perioadă. Vorbiţi-ne despre acel timp.

– A fost o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea. Era în anii 1994-1995, ani de nebunie economică, financiară, haos legislativ şi nu numai, cu tot ceea ce implică acestea într-o societate ce încerca să-şi regăsească identitatea. Era vremea marilor tunuri, când se cumpărau fabrici întregi pe te miri ce şi o Românie bolnavă se zbătea în chinurile naşterii miliardarilor de carton şi capitaliştilor de tinichea. Atunci marii ingineri financiari au făcut primii paşi pentru clădirea imperiilor personale, o parte din ele supravieţuind şi azi, în forme remodelate şi adaptate contextului actual, altele prăbuşindu-se tot atât de repede, pe cât le-a fost de grabnică ascensiunea. Cu două geamantane de blugi şi gumă de mestecat începeau afacerile care transformau oameni obişnuiţi în patroni cu amor propriu până la cer, de cele mai multe ori justificat doar de norocul de care se bucurau în afaceri. De fapt, începuse era unui capitalism sălbatic ce avea să zguduie din temelii întreg eşafodajul economic clădit pe concepţiile defunctului socialism.

În aceste condiţii, şi presa scrisă avea să sufere modificări radicale de concepţie şi de limbaj, atât pe plan naţional, cât şi regional. Se încerca la toate nivelurile crearea unor alternative la urmaşii celebrelor cotidiene, jurnaliştii nealiniaţi sau care pur şi simplu doreau un alt tip de presă scrisă făcând primii paşi pentru edificarea unor formate moderne, în mare parte inspirate din presa de peste ocean.

La Suceava, un grup de entuziaşti a pus bazele unui cotidian independent, Nord Press, în acest sens s-a creat o echipă jurnalistică de la zero. A fost organizat un concurs bazat pe fundamente de lexic şi exprimare, am participat şi aşa am fost cooptat în echipă. Eram student, dispuneam de timp la discreţie şi perspectiva unei cariere în jurnalism suna frumos. Faptul că nu exista program de lucru fix şi aveam libertate de mişcare, beneficiam de acreditări pentru participarea la diferite evenimente, faptul că aveam oportunitatea de a cunoaşte oameni deosebiţi, oameni noi, toate acestea contrabalansau lipsa cvasitotală a banilor. De fapt, câţi jurnalişti au câştigat bani serioşi strict din scris ?…

La Nord Press am învăţat lungul drum al transformării informaţiei în ştire de presă, aici am deprins câteva din metodele mai mult sau mai puţin plăcute de a obţine informaţii de calitate, modul de a le pune în valoare, precum şi câteva elemente de deontologie obligatorii. Aşa credeam eu, realitatea presei de azi mă contrazice de multe ori.

Nu am rămas în jurnalism, pentru că barca vieţii a întâlnit câteva conflueţe circumstanţiale care m-au silit să aleg alt drum. Cred că aş fi fost un jurnalist cu scriitură cel puţin interesantă, dar nu se pune problema vreunui regret.

Când aţi început să scrieţi poezie ?

– Poezia a venit ca o experienţă eliberatoare, era un preaplin de informaţie cu care nu prea ştiam ce să fac. De multe ori imagini poetice se plăsmuiau în mod automat, sâcâindu-mă până la nivel de obsesie. Le-am pus pe hârtie, le-am mai ajustat, cizelat, cosmetizat în laboratorul poetic şi aşa am reuşit să-mi regăsesc un echilibru interior pe care-l prăpădisem absolut neintenţionat.

La un moment dat, nu reţin cu exactitate anul, cred că prin 1998, a apărut ideea unui cenaclu literar la Siret. Promotor era un prieten de suflet, Romeo Petraşciuc, valorosul meu concetăţean, scriitor şi jurnalist, actualmente editor a tot ce a scris părintele Constantin Necula de la Sibiu, pe care-l şi însoţeşte în multitudinea de conferinţe prin ţară şi străinătate. Împreună cu un grup de iubitori ai poeziei, foarte tineri cu toţii, ne întâlneam la Casa de Cultură din Siret şi ne prezentam reciproc creaţiile. A fost probabil primul pas făcut de mulţi sireteni de valoare, amintesc doar numele filosofului şi dramaturgului Călin Ciobotari de la Iaşi, dar mai sunt mulţi din foştii colegi care activează cu succes în zone culturale sau tangenţial culturale.

Acest cenaclu şi-a găsit încununarea într-o antologie coordonată de domnul Ion Drăguşanul, Frumuseţea îngerilor înainte de revoltă – poeţi sireteni, apărută la grupul editorial Muşatinii & Bucovina viitoare. A fost debutul editorial pentru marea majoritate dintre noi, apoi fiecare având sau nu evoluţie individuală în plan literar.

– Ce aveţi pe masa de lucru ?

– E o întrebare care-mi stârneşte un zâmbet. Conceptul de masă de lucru e destul de străin pentru un creator de poezie. Vrem, nu vrem, suntem tributari capriciilor inspiraţiei şi aceasta se încăpăţânează se ne viziteze destul de scurt şi, mai ales, în cele mai ne-aşteptate locuri şi momente. A te aşeza la masa de lucru şi a aştepta, doar-doar apare ideea poetică e un nonsens. De multe ori te trezeşti căutând un petic de hârtie pe care să notezi două versuri care vor deveni odată poezia ce pe moment este doar o vagă reprezentare. Nu sunt rare momentele când primele versuri ale unei poezii se nasc pe banale şerveţele oferite cu generozitate de vreo barmaniţă contrariată.

Cea mai facilă modalitate de prezentare a unor propuneri literare sunt celebrele reţele de socializare. Acestea pot aduce şi un feedback, dar este foarte subiectiv şi are valoare relativă. Concluzia ar fi că de la simple petice de hârtie, până la telefon mobil, tabletă etc., orice suport pe care rămâne cuvântul scris poate fi considerat masă de lucru.

În privinţa proiectelor de viitor, am mai multe idei care aşteaptă să fie transpuse în concret, dacă timpul n-ar fi atât de grăbit, dacă nu am fi nevoiţi să ne împărţim între atâtea obligaţi profesionale, sociale, personale. Cert este că va urma un volum de poezie mult abstractizat, nu ştiu în ce măsură va fi gustat de cititorul de masă, dar simt că e o etapă obligatorie în căutarea unei voci distincte. Cred că am ajuns la maturitatea emoţională la care să nu-mi doresc succesul cu orice preţ. De fapt, chiar şi ideea de succes e doar o chestiune de percepţie.

– Cum se împacă poezia cu profesia dumneavoastră ?

– Aici atingeţi esenţial o parte din sufletul meu. Sunt un privilegiat al sorţii, făcând o meserie de mare nobleţe. Activez ca pompier militar în cadrul Detaşamentului Rădăuţi al ISUJ Bucovina Suceava. Ani de zile am fost paramedic pe ambulanţele SMURD care, pentru a elimina unele confuzii, tot de pompieri militari sunt încadrate. Prin natura meseriei, am încercat să fac tot posibilul pentru a fi de folos celor din jur. Împreună cu colegii mei, oameni admirabili, de mare caracter, am fost în linia întâi atunci când a fost vorba de a înlătura nenorocirile ce vin pe neaşteptate în viaţa semenilor noştri. Din punct de vedere al uzurii emoţionale, uneori e aproape insuportabil. E multă suferinţă, pe care nu prea ştii cum să o gestionezi. Singura consolare, care-ţi oferă certitudinea că ai făcut ceea ce trebuie, e lumina din ochii oamenilor care-ţi mulţumesc, aşa cum pot sau se pricep.

Nu există divergenţe între meseria mea şi poezie. Ambele lucrează cu emoţia umană, ambele îmi dau dovezi tot mai certe că ceea ce fac este drept şi benefic lumii ce mă înconjoară. Şi nu de puţine ori trăirile din timpul intervenţiilor pot să-mi fie sursă de inspiraţie şi izvor pentru a transmite emoţie.

– Cum este viaţa dumneavoastră la Siret ?

– La Siret viaţa se desfăşoară pe coordonatele impuse de realităţi economice contradictorii. Suntem un orăşel de graniţă, poartă de intrare în Uniunea Europeană dinspre Ucraina, cu toate derivatele acestui statut. Pentru un creator de literatură e un spaţiu la fel de potrivit ca oricare altul. Lipsa resurselor financiare se resimte acut în plan cultural, dar şi nivelul de percepţie al actului de cultură a scăzut la cote alarmante. Sunt multe poveşti frumoase, există multă bunăvoinţă şi implicare a administraţiei locale, raportat la posibilităţile concrete.

Directorul Centrului Cultural Mihai Teliman din Siret, Ioan Mateiciuc, e un frumos încăpăţânat ce reuşeşte să ne pună, de multe ori la un preţ ridicol de mic, pe harta evenimentelor ce punctează acest colţ de Bucovină. De cele mai multe ori reuşeşte să adune un număr decent de participanţi, dar cu un efort şi cu nişte cheltuieli de energie enorme. E tot mai greu să transmiţi un mesaj estetic, majoritatea tinerilor şi foarte tinerilor având, cu puţine excepţii, preocupări mult mai prozaice.

Aşteptăm un viitor mai bun, probabil ţine şi de capacitatea de a rupe copiii din faţa tabletelor şi a telefoanelor mobile, readucându-i în biblioteci, săli de spectacole, teatre. Decodificarea unui mesaj estetic se bazează pe o educaţie în acest sens, zonă în care şchiopătăm cu nonşalanţă.

Consemnează

MĂLINA ANIŢOAEI

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!