George Călinescu spunea cândva că la apariţia unei cărţi ar trebui înălţat steagul patriei. Alte vremuri. Astăzi, când hârtia e, uneori, de-a dreptul schingiuită, ar fi caraghios şi de neiertat să urmăm îndemnul Profesorului. Zilele trecute mi-a parvenit un volum pentru care aş fi dispus oricând să trimit tricolorul la înălţime. E vorba de „Pojorîta Bucovinei. File de istorie” (Suceava, 2017), apărut sub semnătura Vioricăi Cernăuţeanu. Uluitoare lucrare şi de o complexitate care stârneşte cititorului admiraţie şi preţuire, iar bibliografia, trecută sub formă de note la sfârşitul fiecărui capitol şi cea de la finalul cărţii, e de-a dreptul impresionantă. Îmi închipui că dacă ar fi întrebată cât timp i-a luat culegerea materialului informativ şi elaborarea propriu-zisă a opului, ar răspunde că „o viaţă de om”.
Cum e imposibil de a prezenta multitudinea de informaţii, mă voi opri asupra câtorva aspecte care să trezească pofta cititorului de a căuta şi a trece prin carte, iar de-o va face să poată exclama la final: „Asta-i pohta ce-am pohtit şi nu-mi pare rău!” Mă gândesc la denumirea comunei, pomenită cândva, într-o scriere, de îndrăgostitul de Bucovina, Geo Bogza, al cărui frate, Alexandru, profesor la Câmpulung, e autorul unei scrieri filosofice de excepţie. Aşadar, oiconimul Pojorîta, staţiune climaterică încă din anul 1936, ar proveni, după bătrânii satului, din coborât/coborâta, descălecat (localitate întemeiată de transilvăneni), forma aceasta (şi ce mult îmi place explicaţia) fiind menţionată, atrage atenţia autoarea, de istoricul prusac Johann Ferdinand Neigenbaur. O altă desluşire ar fi aceea că Pojorîta ar proveni din sl. pojar (în locul pădurilor defrişate se aprindeau focuri de igienizare, slavii numindu-le pojar). Şi concluzia autoarei: Posibil ca la începuturi locul de azi a(l) Pojorîtei să se fi numit Arşiţa, cu observaţia că denumirea satului ar putea fi o combinaţie a celor două cuvinte.
Străjuită de spiritualitatea Rarăului (pomenit, informează autoarea, de 29 de ori în controversata scriere „Codex Rohonczi”), de Giumalău ca o uriaşă claie şi de maiestuoase(le) piramide dolomitice × Adam şi Eva – (un hrisov din „let 7092” glăsuieşte că „Ion Solomon, logofât, şi soţia sa Marica, nepoata lui Luca Arbore, dăruiesc mănăstirii Suceviţa muntele Gemeleon”), Pojorîta, cu cheile ei pitoreşti, numite de localnici Strâmtura, a cunoscut, ca orice localitate din zonă, frământări necontenite, care au dat oamenilor de aici un caracter dârz, transformându-i în vajnici luptători pentru apărarea demnităţii. Libertatea lor n-a fost de lungă durată, căci, după anexarea Bucovinei s-au trezit cu nemernicia unei proclamaţii date de Maria Tereza, având, conform lucrării d-nei Cernăuţeanu, următorul conţinut: „Se aduce la cunoştinţa locuitorilor că districtul Bucovinei a fost dat pe vecie Casei de Habsburg (…)”. Interesant, şi ar fi de tot hazul dacă n-ar conţine o adevărată dramă a populaţiei autohtone, acest impersonal „a fost dat”! L-a categorisit în toată „splendoarea” poetul Mihail Eminescu: „Vânzare, fără de lege nemaipomenită şi uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii de Bizanţ.” Se cuvine să subliniem că omenirea din acest teritoriu nu s-a împăcat niciodată cu situaţia, luptând permanent pentru drepturi şi susţinând apoi cu toată râvna unirea, districtul Câmpulungului devansând proclamaţia revenirii la Patrie de la Cernăuţi încă din 3 noiembrie 1918.
Pojorîta, consemnează autoarea, are eroii săi căzuţi în ambele conflagraţii mondiale. Mai mult de atât, comuna a fost jefuită de coloane sovietice, în drumul lor de retragere, cetăţenii ei fiind obligaţi, în plus, la predarea unor cantităţi de produse agricole care sperie şi induce revoltă. Redau aici doar trei exemple din multele prezente în volum. E vorba de 100 kg de unt de cea mai bună calitate, 100 tone de murături, 1. 300 tone de fân. „Săracă Ţara Moldovei!” A urmat o consolare istorică uriaşă cât roata…, a, nu a carului, ci a… soarelui. Închipuiţi-vă un slogan cât toate parálele care a circulat în Pojorîta (respect grafia autoarei) anului 1948, în perioada premergătoare alegerilor, necunoscut mie până la această oră: „Toată gaşca ciocoiască/ Vrea războiul să domnească./ Pentru pacea-nfloritoare/ Puneţi ştampila pe Soare!” Ceea ce a vrut să-nsemne Soare (numaidecât cu majusculă!) = PCR = lumină, iar Lumina (tot cu majusculă!) ne venea, după o celebrissimă zicere, de la… Răsărit. Urmarea a fost că „ciocoilor vechi” le-a luat locul gaşca „ciocoilor noi”, orbeţii (de-atâta lumină!) umplând puşcăriile din România cu floarea intelectualităţii, iar analfabeţii au impus în şcoli tematici şi sărbători de un tragic caraghioslâc. Citez din V. Cernăuţeanu: „Ziua armatei sovietice” (ostaşul sovietic a trecut cu ţigara aprinsă pe sub gheaţă şi a ajuns la Berlin), „Religia – ideologia reacţionară” (ăştia habar n-aveau ce vrea să zică vocabulele „ideologie” şi nici măcar „reacţionar”), „Macarenco ne învaţă cum să creştem copiii” (un „ilustru” pedagog şi ciomagul său). Culmea e că bravii noştri analfabeţi au emis o directivă privind… alfabetizarea populaţiei, iar forul de conducere al învăţământului din Suceava a lansat o fierbinte chemare către toate cadrele didactice din vremea aceea a maşinii negre pe post de căpcăun neiertător: „A sta în pasivitate înseamnă trădare. (Câtă subtilitate!) Ori învăţătorul nu a trădat niciodată şi nu poate trăda nici acum.” Superbă alifie pentru sufletul celor ce au fost obligaţi să construiască aşa-zisul „om nou”, având capul plecat, căci, nu-i aşa?, sabia nu-l taie! Şi, dacă tot veni vorba, ce mai construiesc astăzi educatorii, stimaţi (oare?) conducători ai României devastate de nepăsarea altei generaţii de ciocoi?
Am atins mult prea puţine aspecte din valoroasa carte a doamnei Viorica Cernăuţeanu. E atâta bogăţie de informaţie din toate domeniile şi perioadele, încât nu-i rămâne eventualului cititor decât să se încline în faţa unui asemenea monument şi, în acelaşi timp, să admire fâlfâirea mândră a tricolorului pe care l-a şi înălţat. Măcar în suflet!
Comentarii