„Cum poţi să uiţi ?”

Omul a vânat o vreme pentru a se hrăni. Apoi a căpătat gustul de a ucide doar ca să-şi satisfacă orgoliul că poate stăpâni fiara de dinaintea lui. Din acel moment, a intrat în dizarmonie cu tot ce-i în jurul său şi, subordonându-se pornirii pătimaşe, a devenit el însuşi o fiară. Şi-a perfecţionat sculele şi metodele de a ucide odată cu acţiunea de autodegradare interioară, „patima roşie” înstăpânind omenirea şi trecerea ei printr-o istorie tot mai însângerată. Îndemnul care ar fi trebuit să încoroneze veacurile, „Să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit şi Eu pe voi”, a rămas uitat în Carte, făuritorii istoriei conducându-se adeseori după propriile principii emanate din minţile lor bolnave, primul fiind „Urâţi-vă unul pe altul cum v-am urât şi eu pe voi”. Diabolicul antro-pocentrism n-a produs nimic altceva decât chin, jale, foamete, dezordine şi lacrimi, pe fondul vărsării de sânge, fără ca satrapii mai mari sau mai mici să se gândească vreodată la alte cuvinte ale Bibliei, de data aceasta, zguduitoare, însă fără ecou într-o lume guvernată anapoda: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ”.

Glasul sângelui strigă şi azi şi nu se va opri, aşa cum mărturisesc două cărţi ce mi-au căzut recent în mână, una mai veche – „20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă” de Aniţa Nandriş-Cudla şi alta, proaspătă, apărută la Editura Pim din Iaşi, semnată de Alina Elena Andruhovici, având titlul „Cum să uiţi?” Chiar aşa: memoria, uneori prea scurtă, trebuie împrospătată, mai ales când e vorba de suferinţa poporului din care faci parte, iar aici avem de a face cu un adevărat măcel. La 1 aprilie 1941, consemnează autoarea, la Fântâna Albă, în locul numit Poiana Varniţa, (…) au fost împuşcaţi între 3000 şi 5000 de români bucovineni, aruncaţi apoi în gropi comune, unii din ei fiind încă în viaţă. Ce-a urmat? Dezlănţuirea terorii cu ajutorul cozilor de topor, în schimbul a trei ruble pentru fiecare persoană denunţată: Zeci de mii de persoane, rude ale celor refugiaţi în România, într-o singură noapte au fost arestate, ridicate şi deportate la muncă forţată în lagăre în cele mai îndepărtate regiuni ale Uniunii Sovietice: Siberia şi nordul Kazahstanului.

Mărturiile cutremurătoare din carte sunt smulse de autoare unei mătuşi, Veronica, aceasta aducându-şi aminte că împreună cu mama ei, Evdochia, au fost înghesuite, în gara Cernăuţi, într-unul dintre cele 340 de vagoane cu deportaţi români, vagoane de vite pe care, culmea nesimţirii, a fost scris „Emigranţi de bună voie” sau „Emigranţi voluntari – întâmpinaţi-i cu flori”. Iar „florile” aveau să le primească la destinaţie cei ce n-au fost aruncaţi în timpul istovitoarei călătorii prin cele pustietăţi, ca hrană animalelor. Înconjuraţi de lupi, la propriu şi la figurat, într-un regim de exterminare, doar cei ce puteau să muncească primeau seara 200 g de pâine neagră şi umedă, amestecată cu rumeguş. Veronica îşi aminteşte că a fost „cazată”, după ce românii au fost vărsaţi din vagoane, într-un grajd al foametei şi al mizeriei, mamele ogoind uneori plânsul disperat al copiilor într-un mod de-a dreptul înfricoşător pentru lector: ca să-i liniştească făceau în perete, jos, o gaură, mângâindu-i cu cuvintele, că îndată o să iasă şoricelul şi îl vor prinde şi-l vor mânca. Aşteptarea îi făcea pe cei mici să adoarmă, visând la… gustul grozav al şoricelului.

Lagărul a însemnat iadul pe pământ, iar cei din jurul Veronicăi „au scăpat” îmbolnăvindu-se de tifos, întreg grajdul rămânând, în toiul iernii lui 1942, gol. A scăpat doar ea şi încă o fetiţă tot din Bahrineşti, Valentina, de 5 – 6 ani.

Revenită în sat, cu Biblia în sân, în toamna anului 1947, Veronica, botezată de săteni, pentru frumuseţea ei, Brânduşa, n-avea să scape încă o vreme de vitregiile vieţii, însă a putut trece peste ele având credinţă nestrămutată în Cel de Sus, Cel ce a salvat-o nu o dată din situaţii extreme. A ştiut să răsplătească răul cu binele, având în faţa ochilor condiţiile inumane ale lagărului, de unde a scăpat ca prin minune: Păduchii se înmulţeau şi mişunau de credeai că te afli într-un muşuroi de furnici. Le sugeau sângele ce-l mai aveau. În asemenea situaţii, omul găseşte soluţii disperate. Prindeau păduchii şi-i ronţăiau, îi mâncau. Aşa îşi luau înapoi ce le-a fost furat. Când ajungi în asemenea situaţie, te mai poţi gândi că eşti om? Lupţi pentru viaţă. Atât. Ba da. Luptând pentru supravieţuire, fără agresiune împotriva altuia, îţi păstrezi calitatea de om, chiar dacă te afli într-o situaţie degradată, la care te-a adus o putere nemiloasă. Dumnezeu îţi întinde, la un moment dat, un fir şi, dacă ai încredere că te poţi agăţa de el, te vei mântui până şi din cea mai oribilă împrejurare, căci sufletul trage după el greutatea trupului.

A se citi cartea doamnei Alina Elena Andruhovici şi a cugeta la cele prin care au trecut românii din nordul Bucovinei şi din Basarabia, având în vedere că lacrimile de pe obrazul acestor teritorii încă nu s-au uscat…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: