Obiceiuri dintre ani

…Şi li s-a părut (doar li s-a părut?!) unora (dintre orăşeni, mai ales) că au avut, la uşi şi la porţi, mai puţini urători ca… anţărţ. Şi şi-au dat cu presupusul. Că (de la caz la caz) intrările cartelate în blocuri, că tradiţiile obosite, că cei mici vor fi colindat şi urat prea mult pe la şcoli, că nu (mai) au nevoie de parale ca odinioară, că… Inclusiv că urările curg, la vremuri ca acestea, inclusiv pe computere şi telefoane (tot computere!), cu sutele şi miile dintr-un foc, aproape dintr-o dată, aproape fără preţ, aproape impersonale. Apropo! De Crăciun, pe o mult vehiculată reţea de socializare, au fost unii care s-au împiedicat în gândul (care imediat pe mulţi de tot i-a contaminat) că nu-i corect să doreşti cuiva „Crăciun fericit!”, că nu Crăciunul tre’ să fie fericit, ci omul!!!; iar după ce respectivii s-au molipsit a cădea de acord că aşa tre’ să fie şi nu altfel, doar după câteva zile au căzut în greşeala de-a ura în neştire „Un An Nou fericit!”, de parcă n-ar fi fost anterioara contextuală înţelegere că nu anul (hăăăi, hăi!) să fie – în sine – fericit, ci omul, noi, voi, eu, dumneata. Zâmbind, ar rămâne de adăugat gândul că, alături de o asemenea frumoasă urare (oricum ar fi ea construită – eliptică au ba – şi înţeleasă), n-ar fi rău să ne rezemăm de ideea că să n-aşteptăm ca alţii – oricare ar fi ei, de la cei care oficial ne administrează, căci i-am ales, la cei din preajmă, aleşi de noi sau nu – să ne facă anul 2018 bun, ci mai ales noi, fiecare dintre noi. Hai să păşim cu dreptul, hai să ne facem norocul, hai să avem grijă fiecare de traista proprie!