În anii copilăriei mele aşteptam cu înfrigurare venirea Crăciunului ori a Anului cel Nou. Iar Crăciunul, cât şi plăpândul an nu veneau cu mâna goală, ci cu colacul rumen, străjuit roată de vergeaua pentru care ne sfădeam noi, fraţii cei buni dintr-o mamă şi mai bună. Uneori colacul era mai micuţ, născându-se din aluatul pe care-l mai aduna gospodina de prin cel fund de covată, sau era mai palid, sosit cu întârziere în cuptorul încins, ori ars de-a binelea, uitat de orele anului vechi în acelaşi cuptor dintr-o casă de ţăran. Dar noi îi iubeam deopotrivă pe fiecare şi, ajungând acasă, ni-i împărţeam bucuroşi şi osteniţi. Şi tot în anii copilăriei mele porţile gospodarilor aveau braţele larg deschise şi inima primitoare, iar clopoţelul legat cu sfoară nu se muncea în zadar, căci gospodinele aveau mereu o vorbă bună pentru noi, chiar dacă începeam a ura încă de pe la poartă şi odată ajunşi la fereşti şi terminam ce aveam de zis, pecetluind totul cu un “Hăi, hăi! La anul şi la mulţi ani!”.
Astăzi colacul nu mai are aceeaşi trecere în sufletul urătorilor, copii cum am fost noi cândva. Poate suntem şi noi de vină, căci nu-l mai frământăm cu viersul pe buze şi nu-l mai întindem mâinilor îngheţate peste pragurile noastre. De ce oare gazdele nu mai oferă colaci celor care colindă ori ură? Colacul dintotdeauna l-a însoţit pe om în cele mai importante momente ale vieţii sale: botez, nuntă, îngropăciune. Există obiceiul, foarte vechi dealtminteri, de a se da colaci naşilor de botez sau de cununie. Acest obicei străvechi se cheamă colăcărie şi se spune aşa: cu cât colacii sunt mai mari, mai rumeni şi mai frumoşi, aşa va fi şi viaţa finilor botezaţi sau cununaţi. Forma colacului fiind rotundă, el simbolizează infinitul, perfecţiunea, gospodinele făcându-l din aluat pe care îl împletesc în 2, 3, 4, 6, chiar 8, precum o cunună. După ce termină de frământat aluatul, gospodina îl pecetluieşte făcând semnul crucii deasupra-i. De asemenea, când se aşază colacii în tingire şi se dau în cuptor, iar se face semnul crucii deasupra lor, pentru a creşte frumoşi şi pentru a aduce binele în preajma celor care îi vor mânca. Copiilor care colindau/ urau li se dădeau colăcei, iar flăcăilor din cete/ alaiuri li se dădeau colaci mai mari. Nu numai că se dădeau colaci colindătorilor din seara de Ajun (“Dă colacul cel frumos/ Ca şi faţa lui Hristos!”) ori urătorilor din seara de Anul Nou (“Dă roata colacului/ În hotaru anului”), dar colacul era pus şi în coarnele vitelor, pentru a le feri de boli şi pentru a le spori fertilitatea, deoarece colacul este făcut din grâu, simbolul vieţii şi al renaşterii. Grâul este pus în pământ, unde putrezeşte pentru a putea încolţi. De aici prezenţa colacului la înmormântare. Omul se întoarce în pământ, pentru a se putea bucura de minunea Învierii, iar pentru sufletul său se dau spre pomenire şi iertarea păcatelor colaci şi lumânări aprinse.
Colacul era prezent în toate momentele nunţilor de altădată. Viitorul ginerică, când mergea să ceară fata de la părinţi, ducea miresei un colac, iar aceasta, dacă accepta să se mărite cu el, îi trimitea un colac prin peţitoare. Colacul era întâlnit începând cu îmbobotitul miresei şi primirea nuntaşilor (mireasa îi întâmpina privindu-i printr-un colac), până la strângerea darului, care se aducea pe un colac. După momentul iertăciunii, deasupra creştetului miresei naşa rupea în patru un colac, apoi îl arunca sub formă de cruce, în cele patru zări, iar nuntaşii care îl prindeau şi mâncau din el erau binecuvântaţi. Foarte interesant este faptul că acest obicei al ruperii colacului miresei îşi are originile în Roma antică. Bradul de nuntă era împodobit tot cu colaci, iar la întoarcerea de la cununie, mirii erau întâmpinaţi de către părinţi cu colac şi sare. Lumânările de cununie erau aşezate să ardă în mijlocul unui colac. Ca dar de casă nouă, tinerilor însurăţei li se dădeau, pe lângă alte daruri, şi colaci/ pâine şi sare.
Cu gândul la colacii copilăriei mele trec peste pragul Noului An. Nu-mi rămâne decât să vă urez un an bun, cu sănătate-n oase şi bucurie-n case, cu linişte în gând şi pace pe pământ, iar la anul când voi (re)veni cu colinda, îmi doresc să frângem împreună colacul şi să-l mâncăm cu toţii laolaltă.
“Scoate gazdă cu lopata,/ Dă colacu dacă-i gata!/ Şi îl rupe-n două/ Şi ne dă şi nouă!/ Şi îl rupe-n patru/ Şi dă la tăt satu!/ Foaie verde de trifoi/ Am vinit aici la voi/ Ş-am luat vro patru saci / Ca să-i umplem cu colaci!”
LENUŢA RUSU
Comentarii