Gheorghe Negură, frumoasă şi respectabilă imagine a silvicultorului sucevean

Sunt, fără îndoială, un grup aparte în imaginea colectivă, perceput în general, de conaţionali, cu respect şi simpatie. Pe silvicultori, “armata verde” cum li se mai spune, îi apreciem funcţie de cât de aproape le suntem sau de zvonurile auzite despre ei. Nu lipsesc din contextul unei discuţii despre un inginer de la „silvic” priviri atotştiutoare ce vor să spună “lăsaţi, că ştim noi cu ce se ocupă băieţii”. Dacă insişti însă să ţi se explice de unde vine bănuiala nerostită, acele priviri se împrăştie în argumentări generale cu cuvinte cheie ca de exemplu “fură” şi “taie pădurea”.

 De fapt, doar în apropierea lor, a oamenilor în verde şi a locului lor de muncă, înţelegem cu adevărat cine sunt, ce caractere au, cu ce se ocupă, dacă taie sau plantează, dacă sunt buni sau răi, dacă strâng averi sau se îngrijesc ca strănepoţii noştri să nu cumpere în viitor oxigenul de respirat de la superpermarket.

Majoritatea dintre ei, ingineri, şefi de district, pădurari, sunt oameni de la ţară cu mintea sănătoasă şi apucături gospodăreşti, respectuoşi, corecţi, băţoşi când se impune, oameni pentru care lucrurile sunt de regulă ori albe, ori negre. Ei ştiu ce gust are pastrama de cerb şi păstrăvul în cetină şi aroma celei mai bune afinate, dar au şi mâinile crăpate până la sânge de la coada sapei cu care au făcut mii de ochiuri pentru puieţii de arbori. Sunt ţărani gospodari care ascultă de şef, dar sunt şi domni cu frază ”subţire”, spirite alese, iubitori de cultură, chiar pictori şi autori de literatură.

 De la sine înţeles că au fost şi mai sunt, printre ei, “uscături”, dar care nu prind a sta mult în tabloul general, pentru că mai devreme sau mai târziu ies fatal din el, precum crăcile lăsate ale copacilor retezate cu drujba la toaletarea de primăvară.

Fie respectaţi, fie blamaţi de-a lungul anilor pre şi post decembrişti, silvicultorii îşi văd mai departe de treaba lor, discreţi, unii expuşi pericolelor pădurii, alţii schimbărilor politice, înţelepţindu-se odată cu pădurea pe care cei mai mulţi o iubesc şi o apără nu numai pentru că primesc leafă pentru asta.

Dintre ei, inginerul Gheorghe Negură, fostul şef al Ocolului Silvic Dolhasca, pensionat recent, reprezintă probabil una dintre cele mai frumoase şi respectabile imagini ale silvicultorului sucevean.

„Au început să lovească în silvicultori cu noroi persoane care au dorit să subjuge interesele pădurii intereselor personale”

După 41 de ani de muncă, inginerul Gheorghe Negură a predat deja ştafeta noii conduceri a Ocolului Silvic Dolhasca, la şefia căruia a stat mai mult de patru ani.

Înainte de aceasta a fost, mai mult de 25 de ani (cu o întrerupere scurtă), şeful Ocolului Silvic Fălticeni, „ocolul de suflet” cum îl numeşte el. Începuturile în silvicultură, ca tânăr absolvent de facultate, le-a avut în 1976, la Ocolul Silvic Râşca, apoi la cel de la Mălini, acolo unde, la 27 de ani încă neîmpliniţi, era cel mai tânăr şef de ocol din ţară.

„Verde” inginer la Râşca fiind, a simţit pe propria piele ce pot face stihiile în pădure. Între 17 şi 18 aprilie 1978, în două nopţi şi o zi, căderile abundente de zăpadă au doborât vreo 300.000 mc de masă lemnoasă. O enormitate. Munca ce a urmat a fost una ca de ocnă, la marcat arborii căzuţi, unul câte unul, la calculat masa lemnoasă, la întocmit acte.

Un an mai târziu, abia numit şef de ocol la Mălini, pe 19 aprilie 1979, altă calamitate: vântul puternic a doborât şi aici mii de arbori, încă circa 300.000 mc de lemn. Era cam cât volumul de lemn scos de pe raza ocolului, în trei ani.

„Nici bine nu se încheiase exploatarea doborâturilor de zăpadă de la Râşca şi au venit doborâturile de vânt de la Mălini, din 79. Am luat-o de la capăt cu alţi 300.000 mc. Din nou marcat, calculat, hârtii de făcut şi mai exista şi pericolul infestării cu gândacul de scoarţă. Aveam aproape 27 de ani şi eram cel mai tânăr şef de ocol din ţară. La anii aceia nu ştiam nici măcar cum să-l cert pe omul de serviciu pentru oarece, ce să mai spun de munca de după doborâturile de vânt… Moştenisem însă un colectiv disciplinat, bine structurat ierarhic (pentru că la noi în silvicultură respectarea ierarhiei este proverbială), aşa că mi-a fost uşor să-l pot conduce şi să am ajutorul lui. Au venit atunci să ne ajute şi echipe din ţară şi am scos-o la capăt, dar a fost o muncă titanică.

Dar şi mai multă muncă a însemnat cea de după; adică plantarea, în trei ani, a aproape 1000 ha. Cam câte circa 300 ha pe an. Ştiţi ce înseamnă asta? Când mai povesteam peste ani, colegilor nu le venea să creadă că se poate atâta muncă. Aveam echipe de muncitori, megieşi care trăiesc lângă pădure, care dormeau pe munte în colibe de cetină, cu foc la intrare. Le duceam noi mâncare, acolo sus, cu calul. Drept că făceau şi ei un bănuţ, dar era munca foarte grea. Nu se plângea însă nimeni, niciodată, ba chiar oamenii cântau, chiuiau” povesteşte inginerul Negură.

Vorbim despre imaginea silvicultorului de acum 40 de ani şi cea din prezent, iar inginerul se întristează când spune că, din păcate, nu mai este aceeaşi. Îmi aminteşte de anii de dinainte de decembrie 1989, când silvicultorii erau respectaţi nu numai pentru uniforma lor frumoasă, pe care o a păstrat-o cu mare drag. Atunci nu contesta nimeni autoritatea lucrătorului silvic, cinstea lui, nu se “brodau” poveşti despre el.

“Apoi s-a rupt ceva. Au început să lovească în silvicultori cu noroi persoane care au dorit să subjuge interesele pădurii intereselor personale. Au făcut-o poate din invidie, poate din interese meschine sau pur şi simplu din neînţelegere. Nu contest că au fost printre noi, şi sunt şi acum, o serie de oameni care au comis ilegalităţi, dar aceştia sunt eliminaţi din sistem imediat sau se elimină singuri. Noi, masa cea mare a lucrătorilor silvici, încercăm prin demnitate, seriozitate, prin modul de abordare a problemelor, prin model personal, prin felul profesionist în care ne facem meseria, să ştergem imaginea fals creată şi să fim respectaţi.

Silvicultorul, prin structura lui, nu este un om incorect, pentru că lucrează cu natura”, este ferm convins interlocutorul meu.

Nepotul unui erou, dar şi nepotul unui partener de vânătoare al lui Mihail Sadoveanu

Inginerul face ochii mici, ca asiaticii, atunci când râde. Are riduri puţine şi râde frumos, bărbăteşte, în timp ce povesteşte despre ale lui. Se simte că este plin la inimă, dar şi “la mansardă”, că nu-i deloc străin de cultură, că cititul şi chiar scrisul, cum am aflat apoi, îi sunt obişnuinţe.

Când am stat de vorbă, încă în biroul său de la ocol, oferea imaginea unui om ce dusese la bun sfârşit o misiune frumoasă, dar lungă şi grea.

Mi-a povestit că este fiu de ţăran din satul Şinca, comuna Cornu Luncii, ţăran împăciuitor, pe care consătenii lui îl căutau ca să medieze tot felul de situaţii. Mi-a spus că a purtat opinci până în clasa a 6-a şi că în facultate, la Braşov, primea de acasă din când în când câte 25 de lei pe care îi drămăluia „la sânge” şi că erau zile când mânca de un leu roşii şi de un leu pâine, dar că nu era o tragedie.

Este de “sămânţă” bună inginerul. Bunicul dinspre mamă, Toader Boboc, a fost brigadier silvic, iar numele lui apare într-o lucrare a lui Mihail Sadoveanu ca partener de vânătoare al scriitorului, în pădurile de la Şinca şi Bogata. Peste ani, el însuşi, Gheorghe Negură, bunic la rându-i, cu trei nepoţi, avea să devină personaj de carte, în romanul “Acasă” al scriitoarei Luminiţa Aldea.

A venit vorba apoi de bunicul dinspre tată, pe care îl chema tot Gheorghe Negură, şi care este unul dintre cei 17 eroi de război pe care satul Şinca, un sat cu vreo 30 de case în vremea celui de al Doilea Război Mondial, i-a dat ţării.

În amintirea lui şi din respectul cu care se simţea dator pentru toţi cei care “au murit muşcând ţărâna”, Gheorghe Negură a construit în Şinca un monument dedicat acelor eroi. A construit în satul natal, împreună cu fratele lui, tot inginer silvic pensionat, şi cu oameni din comunitate, şi o biserică.

“Monumentul este atât de frumos că mă închin la el de fiecare dată când trec pe acolo. Iar biserica este excepţională, mergeţi s-o vedeţi! Stai în ea şi 2-3 ore numai s-o priveşti” mă îndeamnă cu căldură nepotul unui personaj de-al lui Sadoveanu.

Când vine însă vorba de mama lui, glasul bărbatului trecut de 60 de ani curge dulce precum mierea pe care o scoate, de multă vreme, de la albinele lui.

„A fost o femeie nemaipomenită. Doamne, ce tare am iubit-o! Toată viaţa am încercat să fac ce-mi spunea ea, cândva. Parcă o aud: «Gheorghiţă, să nu plângă nimeni în urma ta. Să nu ai niciodată un lucru pe care nu l-ai plătit şi să te porţi frumos chiar şi cu cel care zice că e duşmanul tău»”.

În acele momente, eu însămi aveam senzaţia că sunt în povestirile dragului Sadoveanu.

Peste un sfert de secol, şef de ocol la Fălticeni

În vremurile mai dincoace, când ba politicul, ba un management nesatisfăcător provoacă mişcări de personal în orice direcţie silvică din ţară, este o raritate ca şefii de ocol să apuce două, trei mandate în acelaşi loc de muncă.

Inginerul Gheorghe Negură a fost, însă, nu mai puţin de un sfert de secol, înainte şi după revoluţia din 89, şef al Ocolului Silvic Fălticeni. A făcut doar o pauză de doi ani, cât conducerea l-a vrut la Direcţie ca şef al Biroului de Pază şi Protecţie.

Fălticeniul era o „fantomă” pe lista unităţilor din Direcţia Silvică Suceava. Avea sediul într-o clădire veche, abandonată, pe lângă gară, şi un personal silvic amestecat, parte de calitate discutabilă şi cu preocupări, povesteşte inginerul Negură, deloc onorabile. Reconstrucţia OS Fălticeni a început-o practic de la zero, când a fost preluat era într-o stare de anonimat, dar a fost adus la nivelul unei unităţi respectate. „L-am preluat codaş şi l-am adus în aşa fel, că timp de doi ani a fost primul pe Direcţie ” spune chiar el însuşi.

Sub şefia lui Gheorghe Negură sediul ocolului a fost mutat în centrul municipiului, într-o clădire pe care a reabilitat-o şi făcut-o frumoasă, cum este şi în ziua de astăzi. Jumătate dintre lucrătorii echipei au fost trimişi acasă şi înlocuiţi cu oameni noi, reorganizată toată munca, atât la sediu, cât şi în pădure.

„În adunările oamenilor muncii, cum erau atunci, eu aveam întotdeauna probleme de ridicat: nu am dotări, nu am case silvice, nu am aia, nu am ailaltă. Într-o zi, ministrul vremurilor, prezent la o şedinţă, m-a chemat în pauză la el. Mă luaseră emoţiile. Mi-a zis: «Băi băiete, de trei ani îmi spui că ba n-ai una, ba n-ai alta. Dar cine te opreşte să le faci, mă? Apucă-te şi le fă!». Cum aveam dezlegare, m-am apucat să fac şi aşa am construit cinci case silvice pentru pădurari, care sunt şi acum frumoase şi utile. Sediul ocolului l-am făcut jos pălăria! Trec de fiecare dată pe lângă el cu un sentiment bun, de implicare rodnică” spune cu satisfacţie inginerul silvic.

„Nu silvicultorii taie pădurile în România”

De ce au dispărut păduri în România şi cine le-a tăiat, a devenit încă un subiect de vorbit cu inginerul Gheorghe Negură. Odată pornit a vrut să fie clar şi bine înţeles şi a devenit de neoprit.

“Ce nu s-a înţeles încă de către toată lumea este că nu tot ce vedem noi verde pe harta patriei sunt păduri administrate de Romsilva. Să se ştie clar, că tot ce este al Rosmilvei este foarte bine gospodărit, după nişte reguli atât de rigide încât uneori ne scot şi pe noi din sărite. Suprafeţe mari dezgolite, în pădurile administrate de Romsilva, sunt doar acelea în care s-au produs doborâturi în urma calamităţilor naturale şi nu că s-au făcut tăieri masive. Dar nicio suprafaţă a Romsilvei nu rămâne mai mult de un an neîmpădurită. Nu silvicultorii taie pădurile în România.

Ce s-a tăiat în masă a fost în păduri private, în pădurile obştii, în cele retrocedate, care au rămas nepăzite. Asta trebuie să traseze clar Regia Naţională a Pădurilor, pentru ca noi, cei în verde, lucrătorii Romsilva, să nu fim implicaţi în tăierile masive care se petrec încă în România.

Eram la Fălticeni, imediat după Legea 18, legea fondului funciar, şi tocmai pusesem în posesie, la Bogata, cam 30 ha de pădure. Paza la acea vreme trebuia asigurată de către proprietar. Noii proprietari au început însă, mai întâi, să fure unii de la alţii, apoi să taie fiecare pe partea lui, de frica hoţilor. În trei luni de zile nu mai era fir de pădure acolo. Am pus peste 100 de contravenţii şi nu spun câte înjurături şi ameninţări am primit.

S-a făcut o comisie cu reprezentanţi de la Direcţie, de la Parchet, de la Consiliul Judeţean, care au venit la faţa locului. Şi-au dat cu părerea, s-au certat şi la final au urcat în autobuz să plece. “Şi eu ce fac acum?”, i-am întrebat. Nu aveau răspuns pentru că era un vid total de legislaţie. Se pusese căruţa înaintea boilor, adică dăduseră pădurile ţăranilor înainte să scoată o lege care să împiedice tăierile abuzive. Între timp s-a făcut lege, a apărut şi Garda Forestieră, dar pentru multe, multe mii de ha de pădure din România era prea târziu” a oftat Gheorge Negură.

Dolhasca, ultima oprire

La Dolhasca, în apropierea comunităţilor de romi de la Gulea, în anii 2010, 2011, 2012, se produceau în jur de 300 contravenţii şi infracţiuni pe an. În 2016, au fost înregistrate doar trei fapte, şi acelea contravenţii. Cum s-a întâmplat „minunea”?

„Le-am adus lemnul aproape de comunitate ca să nu fie nevoiţi să meargă la furat. Şi aşa, din ce cumpără, jumătate vând, dar nu mai comentăm asta. În paralel, am pus în punctele cheie oameni potriviţi, silvicultori care să nu se complacă în situaţii ambigue. Am mers săptămânal în mijlocul romilor, să stăm piept în piept, să zic aşa, cu cei mai înverşunaţi contravenienţi şi am ajuns până la urmă să fim înţeleşi”, a explicat fostul şef de ocol de la Dolhasca.

Îşi aminteşte de discursul scriitorului Ştefan Mitroi, la sărbătorirea a 25 de ani de la constituirea Romsilva, „să vă ferească Dumnezeu să ajungeţi să vă ocupaţi de pădure online”. Inginerul Negură spune că în ultimii ani, cam aceasta se întâmplă în silvicultura românească copleşită de birocraţie şi raportări obsedante „la centru”.

Deloc cu jenă, el spune că atunci când ajunge în pădure vorbeşte cu copacii. Şi cu cei din livada lui. Dar nici până în prag de pensie nu se hotărâse ce arbore iubeşte mai mult; molidul prin care vântul cântă într-un fel anume sau stejarul, simbolul strămoşesc al stabilităţii şi neclintirii.

Nu ştie nici câte hectare de păduri au prins viaţă sub ochii lui în cei 41 de ani de muncă în care a fost şef în birou, dar şi cu sapa, la plantat. Ştie însă că pădurea i-a luat mult, mult timp, dar care nu a trecut fără rost, şi că undeva, pe un pisc de deal, la Râşca, există pădure plantată şi de el, care are acum 40 de ani. Şi la Dolhasca, în cei patru ani şi jumătate la conducerea ocolului, la ultima sa oprire profesională înainte de pensie, a reuşit, împreună cu oamenii buni pe care i-a format lângă el, să planteze circa 100 ha de pădure stejar, paltin, fag, frasin şi cireş.

Cu câteva zile înainte de a preda responsabilităţile, Gheorghe Negură urmărea încă bunul mers al treburilor din pădure la sfârşit de octombrie; cele de întreţinere a plantaţiilor, verificarea evoluţiei lor în vegetaţie, adică a fiecărui „ochi” făcut în fondul forestier, numărătoarea puieţilor, starea lor pentru ca să se ştie ce lucrări vor fi necesare anul viitor. Erau în monitorizare şi lucrările de exploatare a masei lemnoase şi recoltarea şi predarea altor produse din pădure. Era încă de lucru… Doar că de acum încolo, şi pentru alţii.

 „Mă bucur că-mi închei activitatea împăcat cu gândul că am lăsat, în orice ocol silvic în care am lucrat, urmele trecerii mele, fie prin modul de gospodărire a pădurilor, fie prin construcţiile pe care le-am făcut şi care folosesc în continuare. Mă simt bine la gândul că cineva va spune după mine «Uite, acestea le-a făcut şeful de ocol Negrea. Ce frumoase sunt sau ce bine că le avem». Dar şi mai frumos este să poţi auzi în urma ta nu că acolo a fost un şef de ocol, ci că a fost un om. Şi dacă auzi asta şi de la pădurar, şi de la muncitor, înseamnă că n-ai fost un zbir, unul care a bătut cu pumnul în masă ca să-şi impună punctul de vedere, ci unul care s-a impus prin omenie şi profesionalism. Eu aşa mi-am dorit să trăiesc toată viaţa“ a încheiat discuţia noastră, inginerul silvic Gheorghe Negură.