Remus Teodorovici, „şeful florilor” din municipiul Suceava:

Dacă nu pui suflet, nu faci nimic

Mi-am făcut un obicei să trec în fiecare vară prin zona serelor. Din Areni urc pe strada Universităţii, trec de unitatea de pompieri şi mai fac câţiva paşi, distanţă care, în copilărie, mi se părea foarte, foarte lungă, rare fiind situaţiile în care mama mă lăsa s-o parcurg de una singură când voiam să vin să-mi vizitez „împărăţia”. Aşa am perceput-o a fi, la acea vârstă, aşa mi se părea a fi locul ăla încărcat de flori, în apropierea căruia se afla un lac, în mijlocul căruia era o insuliţă, unde prinţesa din mine era stăpân absolut. Serele – şi ele – au fost locul unde copilăria a curs fericită, printre oameni şi flori.

De fiecare dată, la o primă privire, dând cu ochii de ele,  mă întristez, imaginea pe care mi-o oferă acum nefiind una care să-mi încânte vreun colţ de retină măcar. Imediat, însă, amintirile înving realitatea tristă şi amintirea serelor de altădată se suprapune, fericit, peste cea de acum.

           Cifre,  planuri, speranţe

 Prezenţa viceprimarului Marian Andronache a dat un ton uşor oficial întâlnirii cu şeful florilor din Suceava, inginerul agronom Remus Teodorovici. Astfel încât nu mă reped, cum aş fi tentată, să vizitez sera spre care am privit cu jind ani la rândul, de peste gard, ci facem schimb de amintiri – foarte puţine comune – ne aducem aminte de vremuri trecute şi de oameni ce au lucrat acolo. Fost şef al Direcţiei Domeniului Public din cadrul Primăriei Suceava, Marian Andronache e în temă, cunoaşte povestea serelor, ştie cum au străbătut anii cârmuite de diverşi stăpâni – EGCL, IJPIPS, RADPPS, RAUCL, PSIP, îşi aminteşte cum au ajuns în faliment, povesteşte, zâmbind, între altele, cum număra, în repetate rânduri, alături de Lucica Albu, florile, fir cu fir, cu intenţia de a preda o gestiune, în momente când situaţia juridică a acestora se încerca a fi limpezită. Îşi aminteşte şi de momentul falimentului şi de primul sediu al actualei sere, aflat într-un vagon, la poartă.

Vorbim – doar am în faţă un viceprimar – şi de viitoarele sere, pentru care s-a făcut un studiu de fezabilitate şi al căror proiect a fost aprobat, într-un sfârşit, în Consiliul Local. Lucrările acestora vor fi scoase la licitaţie anul viitor, pentru că anul acesta nu sunt bani, dar e posibil ca asta să se întâmple şi spre sfârşitul acestuia. În primăvara viitoare vor demara lucrările unei sere moderne, ce se va întinde pe o suprafaţă de 1200 mp, suprafaţă ce se va dubla însă, dat fiind faptul că spaţiul – înalt de trei metri şi jumătate – va fi etajat, pentru a oferi loc şi florilor „curgătoare” – muşcate, petunii etc. Viceprimarul speră ca lucrările, estimate la 2.400.000 de lei, să ajungă, în urma licitaţiei, aşa cum se întâmplă de multe ori, la 1.500.000, şi, în 2 ani, să se termine. Va fi o seră modernă, multifuncţională,  adaptată nevoilor, cu sisteme de irigaţie şi de ventilaţie, cu centrală. Doar floricolă, accentuează, fapt ce îi creşte costurile, care vor necesita amenajarea unui pat special, cu mult pietriş, cu ziduri de sprijin. Va fi şi un vestiar, foarte necesar pentru cei aproape 70 de oameni care lucrează aici şi care acum se înghesuie în spaţiul de alături, la vechile sere.

Remus Teodorovici zâmbeşte şi spune că-şi doreşte ca măcar un an-doi să apuce să lucreze în serele noi, până se pensionează.

         De ce ne trebuie sere noi

Remus Teodorovici

Ne trebuie, pentru că Remus Teodorovici, şeful Serviciului sere şi spaţii verzi al municipalităţii sucevene, a pus mâna pe pix şi a calculat. Din calcule a reieşit că face o economie de 2,5 până la 3 miliarde de lei pe an, faţă de cât ar costa dacă municipalitatea ar externaliza serviciile şi ar apela la o firmă specializată să se ocupe de spaţiile verzi. „Cel ce vine vrea să facă profit, are de plătit salarii, taxe, trebuie să se întreţină. Când tragi linia, observi că se dublează cheltuielile, pur şi simplu. Ceea ce face el cu oamenii lui poţi face tu, cu oamenii tăi, cheltuielile sunt mult mai mici. Oamenii tăi, cărora tu le-ai dar de lucru”. Şi mai face nişte calcule, mirându-se (de fapt nu se miră, că-i om în toată firea şi ştie cum merg lucrurile) de preţul plătit de unii pentru nişte plante pe care el le obţine cu 70 de bani firul şi pentru care se dau până la 3 lei. Milioane de lei, greu şi de numărat, nu alta.

O spune cu oarece năduf pentru că „toate florile pe care le avem, tot ce am cumpărat, seminţe de flori, seminţe pentru gazon, insecticide, arbuşti, tot, se ridică la 40.000 de euro, ăsta e bugetul meu”. De unde au alţii milioane pentru panseluţe, greu de răspuns. Ei, nu e greu.

Anul ăsta s-a furat mai puţin

Se mai fură flori? Cândva, pentru aşa faptă, te dădea la ziar şi te făceai de ruşine. Amenda putea fi şi de 5000 de lei şi-ţi trecea cheful de-a-ntinde mâna după vreuna, pe stradă.

„Anul ăsta nu s-a prea furat, dar acum trei ani, de exemplu, s-au furat 50.000 de fire” spune Remus Teodorovici. „S-au furat, folosindu-se cele mai originale metode. Am prins trandafirii cu un ţăruş, s-au furat cu tot cu ţăruş, mii de trandafiri. Am pus anul trecut nişte lalele superbe, galbene, franjurate, o minunăţie. Într-o noapte le-au tăiat pe toate, pe cele de la steaguri, din parcul de lângă Consiliul Judeţean; a doua zi erau de vânzare undeva în oraş”. Şi, când credea că le-a văzut pe toate, a mai făcut o dată ochii mari: undeva, pe lângă Spitalul Judeţean, unde pusese nişte lalele frumoase, le-a descoperit cu „ciocul în jos”, aplecate. Cât or fi avut de lucru cei care le-au scos bulbii din pământ şi le-au replantat, aşa, de formă, oare?

Ce se poate face? Constaţi paguba, vorbeşti în barbă de unul singur, încerci să repari aranjamentele stricate, chiar dacă uneori nu mai ai acelaşi soi, aceeaşi culoare, mai pufneşti o dată şi gata. Rămâi cu paguba.

330000 de fire de flori fericesc oraşul

În municipiul Suceava sunt, anul acesta, 330.000 de fire de flori. Dintre acestea, 30 la sută au fost cumpărate, celelalte au fost produse în sere. „Le cumpăram pe alea pe care nu ne putem permite să le producem din cauză că nu avem condiţii, în special căldură. Cumpărăm soiuri şi hibrizi superioare din punct de vedere genetic, lucrăm cu specii de flori care au perioadă lungă de înflorire pentru că nu ne putem permite să facem două sezoane. Am face-o, dacă am avea o seră”. Aşa, de rezervă, mai are Remus Teodorovici şi vreo 10.000 de fire de crăiţe, să fie („se mai usucă, se mai fură, mai sapă ACET şi le distruge”).

570 de arbori s-au plantat anul acesta – tei, stejari, salcâmi, paltini şi sălcii şi 20.000 de metri de gazon au fost semănaţi, a fost refăcut parcul de lângă Tribunalul Suceava, s-a schimbat pământul de pe multe alei, cam vreo 15.700 mp, distruşi de sarea cu care se „tratează”, iarna, zăpada. Cifre seci, dar care reflectă munca oamenilor de aici. S-au aplecat, dacă au făcut-o doar o dată,  de 330.000 de ori,  pentru fiecare fir plantat.

Gardul viu – de pe vremea lui Dej – o amintire

Mie, una, mi se pare mai frumos acum, mai luminos bulevardul 1 Mai, după ce a fost scos gardul viu. Alţii gândesc altfel, dar au fost motive întemeiate să fie scos. „Era plantat încă de pe vremea lui Dej, în anii ‘60.  Era uscat 95 la sută, se vedea foarte urât şi, apoi, erau un depozit de mizerii şi, totodată, un pericol de infecţie. Am scos pe rând câte o suprafaţă până când domnul primar, mulţumit de rezultat, a spus să scoatem tot. Dacă notam undeva ce am găsit în gardurile vii acopeream jumătate de DEX” spune dl Teodorovici.

„A fost multă muncă, şi, chiar dacă unii au protestat, la început, a meritat, locul e mai luminos şi mai frumos. Toamna asta vom pune trandafiri în spaţiile acelea, vom face amenajări deosebite pe peluzele din faţa blocurilor, vor arăta minunat. Am făcut măsurători şi am preluat şi o parte din suprafeţe de la firma de salubritate, trecem în permanenţă pe acolo şi cosim, îngrijim, arată cu totul altfel acum”. Arată, e adevărat. Am trecut ieri prin zonă, se vede că cineva îşi face treaba. Şi se va vedea din ce în ce mai bine, sunt asigurată.

Urmează gardul viu de pe bulevardul George Enescu, până la Catedrală.

 Of, porumbeii aştia!

Ne plac porumbeii, ne plac multora dintre noi. Îi plac şi lui Remus Teodorovici, dar, din păcate, îi creează mari probleme. „În zonă centrală, pe esplanadă, am pus de trei ori begonii, le-au mâncat până au rămas doar vrejurile. Tot acolo, anul trecut, am avut vreo 300 de ghivece de muşcate; le-au mâncat şi pe astea, au rămas doar nişte beţe din ele”. A mers până acolo, povesteşte, că i-a testat, să vadă ce plante nu le plac şi nu le mănâncă, dar mănâncă tot, mai puţin Canna indica, planta aia înaltă, cu flori roşii. Nu îi e la suflet pentru că nu îi plac plantele înalte, astfel încât e resemnat: oamenii vor pune flori iar porumbeii le vor mânca. Seamănă gazonul, pune de trei ori mai multe seminţe decât e necesar pentru că ştie că le vămuiesc porumbeii, pune plasă pe deasupra până creşte firul, cât de cât, şi speră ca lumea să nu îi mai hrănească şi ca aceştia să-şi mute locul, deşi au împânzit oraşul. Şi se miră cum de, spre exemplu, în Timişoara, porumbeii îs mai civilizaţi şi nu se hrănesc cu flori. Să facem un schimb de experienţă, nu?

Serele mele

Serele de sus, primele vizitate, aduse de la fosta Casă a Agronomului, sunt goale la vremea asta, dau rău în poze. Facem o tură prin zonă să-mi arate dl Teodorovici unde vor fi construcţiile noi, intrăm să aruncăm o privire, dar ard de nerăbdare să intru în cele de jos.

Ultima oară când am intrat eu pe uşă nu a trebuit să mă aplec atât de mult. A fost primul lucru pe care l-am observat, încă de la intrare, toate s-au micşorat. Sau s-a întâmplat ceva cu mine. Amintirile, însă, sunt la locul lor, neatinse decât – puţin – de vremuri.

„E trist”, mă avertizează Remus Teodorovici, dar eu privesc dincolo de realitatea într-adevăr tristă şi nu mă întristez de ce văd, ci mă bucur că mai sunt în picioare. Două încăperi mici, la intrare, una mai plină de amintiri decât alta. Cea din dreapta folosea drept birou pe vremuri, acum are aceeaşi utilitate. Cealaltă e plină-ochi de aduceri aminte, e locul unde, venită la ai mei, în vizită, mâncam cu muncitorii, dacă mă aflam aici la vremea mesei. Şi făceam ochii mari la mămăliga aurie pe care o mâncau aceştia, mult diferită de cea cu tente gri, de la bunici, cu care fusesem obişnuită. Cineva spăla mămăliga, asta a fost concluzia pe care mi-am însuşit-o la acea vreme.

Sunt sere închiriate de la un om de afaceri sucevean care le-a cumpărat, după falimentul din perioada PSIP şi pe care banca le-a scos la vânzare. Cu chiria obţinută  plăteşte impozitul pentru ce e sub ele. Pământul e valoros, nu l-o fi mânat dragostea de flori, cred. Pentru reabilitarea lor s-a muncit mult, crescuseră copaci înăuntru, bălăriile le invadaseră, bananierul, arborele de cafea de odinioară, alte minunăţii pe care sera le adăpostea au rămas doar în amintirea doamnei Silvia Leonte, care ne însoţeşte. Cu care doamnă ne amintim de oameni, puţini, cât ne vin în minte repede, cu nume legate de locurile acestea. O pomenim pe Maricica Tudose, „un om respectat şi ascultat de toţi”, pe Lucica Albu – „specialist desăvârşit”, spune dl Teodorovici, scormonesc în memorie să-mi aduc aminte de Elena Cajvan, de dl Gavriliu şi de dl Milici, de Paulica Şologon, de doamna Bivol, de Viorica Axinte şi de Sonia Sabie. Pomenim de părinţii mei, Tincuţa şi Nicolae Jorea, nu se poate altfel, cu ei în gând cutreier locurile acestea.

Mi le amintesc foarte bine, chiar dacă au trecut anii peste ele, mă mai aud alergând pe aici. Tata, în halatul gri, e aplecat peste nişte răsaduri şi-mi cere să fiu cuminte, să nu necăjesc oamenii, că au de lucru, mama mă ceartă că iarăşi m-am murdărit. Mi le amintesc perfect, chiar dacă acum sunt acoperite cu polietilenă ce îi dă multă bătaie de cap domnului Teodorovici, chiar dacă acum, din loc în loc, sunt 18 sobe cu care se încălzesc când coboară temperatura (ca să aflaţi şi dumneavoastră ce se întâmplă cu arborii tăiaţi din oraş – devin flori) iar locul arată ca unul în care nu faci investiţii, că nu este al tău.

Pentru mine, serele înseamnă copilărie, pentru dumneavoastră ar trebui să fie locul de unde, cu efort şi drag de frumos, firul de culoare capătă viaţă. Titlul pe care l-am dat acestui articol de domnul Teodorovici a fost dat, de fapt. El, împreună cu oamenii săi, în condiţii grele, ce au impresionat mulţi colegi de breaslă ce au mai scris, în ani, de aici, face posibil miracolul culorii.

Clara şi Medeea Hurjui, mândria bunicului

Îmi iau rămas bun de la  Remus Teodorovici. Schimbăm numere de telefon, neapărat trebuie să facem asta. Înfloreşte sub ochii mei povestind despre cele două nepoate, Clara şi Medeea Hurjui, de 12 şi aproape 7 ani, de care este tare mândru. Mă face curioasă şi constat că are şi de ce sa fie aşa. Tocmai a fost la filmări, la Etno TV, cu Clara, care Clara cântă foarte frumos  muzică populară. E un copil minunat, o văd în pozele bunicului, despre care o să povestim, cât de curând, sper.

Mi s-a spus că nu e o perioadă potrivită pentru a vizita serele. În aprilie vii la seră, dacă vrei să vezi flori. Eu, însă, nu flori am căutat acolo, ci oameni şi locuri şi amintiri. Le-am găsit, sunt liniştită. Mi le-am întipărit pe retină şi în suflet.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: