Nume creat sau adoptat sub care cineva îşi ascunde adevărata identitate, pseudonimul (din fr. pseudonyme) este folosit mai ales de autorii operelor literare, artişti etc. Printre cei care au folosit pseudonimele se numără şi George Bacovia, de la a cărui moarte s-au împlinit 60 de ani.
Consultând cu osârdie Dosarul Bacovia (3 volume), aparţinând istoricului şi criticului literar Constantin Călin, originar din Udeştii Bucovinei, profesor universitar la Bacău, încerc să consemnez câteva lucruri legate de pseudonimele folosite de acest reprezentant al simbolismului românesc autohton – prin formaţie, prin originalitatea absolută a versurilor sale – George Bacovia.
Pe drept cuvânt, Constantin Călin este cel mai avizat exeget al operei bacoviene, Dosarul Bacovia oferind cititorului posibilitatea de a-l cunoaşte cât mai bine pe scriitor, care s-a impus în ochii criticilor, şi numele lui este tot mai des asociat cu al scriitorilor moderni. Viaţa lui a însemnat o dramatică existenţă, dincolo de structura lui bolnăvicioasă, alimentată de o mai veche nevroză, silindu-l să trăiască mai mult retras. Şi-a dus existenţa pendulând între Bacău, Bucureşti, Iaşi şi patru-cinci localităţi de provincie, rămânând mult timp, deşi cu întreruperi, la Bacău, iar în ultimii 30 de ani ai vieţii s-a retras la Bucureşti, unde şi-a aflat sfârşitul în 1957. Curios lucru, el îşi scrisese epitaful la vârsta de 23 de ani: „Aici sunt eu/ Un solitar, ce-a râs amar/ Şi a plâns mereu/ Cu al meu aspect/ Făcea să mor, căci tuturor/ Păream suspect”.
Constantin Călin notează că e surprinzător faptul că George Bacovia, „un scriitor prea puţin fecund şi niciodată bătăios”, a recurs la pseudonime. Apelul la aceste moduri de a semna l-a incitat chiar de pe băncile şcolii, dar şi după aceea, „semn sigur că mai avea şi alte motive”. Cercetător exhaustiv, Constantin Călin pleacă în demersul său, deloc uşor, de la felul cum semna poetul în acte. Pe diploma de absolvire a liceului, pe care l-a imortalizat în versuri ca: „Liceu cimitir/ Al tinereţii mele-/ Pedanţi profesori/ Şi examene grele…/ Şi azi mă-nfiori/ Liceu, – cimitir/ Al tinereţii mele!”, a semnat – Vasiliu George. În dosarul său de student, pe cele zece cereri aflate în el, a semnat de cinci ori Vasiliu D. Gheorghe şi de cinci ori Vasiliu D. George. Pe o carte de vizită, menţionează Constantin Călin, a semnat G. Vasiliu, licenţiat în drept, Bucureşti.
La împlinirea vârstei de 50 de ani, a semnat pe o autobiografie, dar şi pe o delegaţie dată soţiei, pentru Fondul Literar – Gh. Vasiliu – Bacovia. Se observă anumite schimbări legate de prenume. Dacă la absolvirea facultăţii acesta era pus corect, se poate constata că a renunţat, tot atunci, la iniţiala tatălui, „apărând structura nume de familie – pseudonim.”
În publicaţiile la care a colaborat a semnat astfel: V. George (Literatorul, 1899), V.G. Bacovia (Arta, 1903), V. Bacovia şi G. Bacovia (Românul literar, 1906), G. Andoni (Versuri, 1911), G. Andonie (Freamătul, 1912), G. Bacovia (Absolutio, Noua Revistă Română, 1914, Orizonturi noi, 1915), G. Bacovia şi G. Andonie (Cronica Moldovei, 1915-1916), G. Bacovia şi G. V. – Bacovia (Ateneul cultural, 1925), G. Bacovia (Muzică şi poezie, 1935), G. Bacovia (Flacăra, 1956).
Oscilante rămân, precizează Constantin Călin, şi semnăturile poetului pe volumele de poezii: G. Bacovia (Plumb, 1916, Cu voi…, 1930, Poezii, 1934, Opere 1944, Poezii, 1957); Bacovia (Scântei galbene, 1926, Bucăţi de noapte, 1926), G.V. Bacovia (Comedii în fond, 1936), Gh. Bacovia (Poezii, Plumb, Scântei galbene, 1929), George Bacovia (Stanţe burgheze, 1946).
Constantin Călin nu exclude însă ca unele dintre aceste semnături să fi fost impuse de editori, pentru că în dedicaţiile pe care le acorda pe volumele sale, el semna, de obicei, G.V. – Bacovia. De asemenea, este de părere autorul Dosarului Bacovia, că poetul „în alegerea pseudonimului a pornit de la criterii estetice, onomastice şi civile”. Preferinţa pentru George, prescurtat G., iar pentru Gheorghe, Gh., se observă încă de la debut în poezie, „ca semn al opţiunii pentru literatură”, dar şi faptului că după George Coşbuc, orice Gheorghe va deveni George.
Interesant de remarcat este că poetul n-a uitat nicicând că este un Vasiliu, nume frecvent în Bacăul de la sfârşitul secolului trecut. Spre exemplu, în anul 1881, an al naşterii lui Bacovia, s-au născut şase copii cu numele Vasiliu. În cazurile în care coincideau şi prenumele, „diferenţierea se făcea prin adăugarea profesiei, a poreclei, a unuia dintre părinţi sau a denumirii locului natal”. Numărul lor se înmulţise şi, „ajunse să sune tot mai banal”. Constantin Călin este de părere că „aproape totdeauna pseudonimul e o cale de acces către înţelegerea temperamentului şi a psihologiei unui autor”. Numele de Bacovia trimite însă, la fel ca în cazul lui Tudor Arghezi, care a semnat o vreme, I. T. Arghezi sau I. T. Arghezzi (avea peste cincizeci de pseudonime, iar Stendhal peste o sută, fără teama de a-şi pierde identitatea) la un spaţiu geografic în care şi-a purtat mult timp paşii. El a apelat totuşi la pseudonim, gândindu-se că au făcut-o şi alţii născuţi Vasiliu: Corneliu Moldovan şi D. Barnovschi, „mai ales în Moldova, Vasilii erau legiune, în diverse domenii, iar unii apucaseră să intre şi-n presă”. „Ca să se diferenţieze îşi spun: Vasiliu – Bereasca, Vasiliu – Bereşti, Vasiliu – Belmont, Vasiliu – Falti, Vasiliu – Sever, Vasiliu – Tătăruşi, Vasiliu – Langa, Vasiliu – Birlic etc.”
Constantin Călin se întreabă, firesc „de ce tânărul poet s-a oprit la denumirea de Bacovia şi nu la cea de Vasiliu – Bacău sau de Băcăuanu”? Răspunsul îl aflăm tot de la exeget, şi anume că „Bacovia, numele roman al oraşului, o reminiscenţă a lecţiilor de latină, ori a unei lecturi a dicţionarului lui Haşdeu, i-a apărut ca mai potrivit”. Cu atât mai mult înseamnă – între altele –, arăta poetul într-o încercare de explicaţie etimologică, evident glumeaţă – „Calea lui Bachus, pe care mai ales în tinereţe a mers de mai multe ori”.
Cert este faptul că scriitorul a semnat mereu după 1916, odată cu apariţia primului său volum de versuri „Plumb”, cu G., G.V., Gh. Bacovia, nume pe care l-a purtat, în modul cel mai firesc, peste cinci decenii, şi pe care „l-a legalizat ca al său în ultimii ani ai vieţii”.
Bacovia, poet subtil, pentru care poezia e un act de mărturisire sinceră, totală, confirmă în erotica lui că drama vieţii sale rămâne singurătatea de care a luptat, mereu, cu disperare, să fugă: „Era acel tânăr prea singur/ Dar toţi îl iubeau…/ – Atunci, nu era aşa singur!/ Sau ceilalţi nu erau…” (Controversă).
EMIL SIMION
Comentarii