Capul de lup al dacilor

Ca orice popor, atunci când porneau la război, şi dacii aveau un steag al lor, un stindard de luptă care să-i îmbărbăteze. Acest stindard era Draco (în limba latină) sau Drakon (în limba greacă), adică un cap de lup cu gura deschisă care avea în prelungirea sa un corp de şarpe sau balaur. Capul de lup era făcut din bronz sau din argint, iar corpul de şarpe era făcut din piele şi se umfla în bătaia vântului, emiţând un sunet asemănător urletului de lup, băgând spaima în duşmani şi groaza în caii acestora.

Capul de lup este prezent în mai multe scene de război de pe Columna lui Traian, alături de Decebal sau lângă o cetate dacică, popoarele vremii considerând Dacia străveche a fi ţara lupului. Mircea Eliade precizează faptul că însuşi numele dacilor derivă de la „lup” (daoi, daos), dacii fiind caracterizaţi de alte popoare ca fiind războinicii „cei asemenea lupilor”. Lupul este simbolul mistic al dacilor, deoarece acest animal era considerat animal sacru, la fel ca şi mistreţul la celţi. Capul de lup nu este prezent doar pe Columna lui Traian, ci şi pe monede sau alte obiecte care ilustrează viaţa religioasă şi militară a dacilor. Dacii se credeau nemuritori, de aici, foarte interesante sunt interpretările ce fac referire la mitul Lupului Alb, cel care le înlesnea trecerea pe celălalt tărâm. Se crede că însuşi Zamolxe era Lupul Alb, iar dacii erau consideraţi dahi, adică oamenii-lup. Se ştie că în acele vremuri fiecare popor purta numele unui animal, dacii purtându-l pe cel de lup. La daci era obiceiul ca atunci când un băiat ajungea la vârsta maturităţii, să treacă printr-o probă a iniţierii, şi anume era lăsat în pădure în mijlocul lupilor. Dovedea că este bărbat dacă îmblânzea un lup care mai apoi îl însoţea peste tot. Mai exista obiceiul ca atunci când un animal sălbatic (lup, urs) era vânat, vânătorul său să-i îmbrace pielea, oamenii crezând că se şi transformă în acel animal, că îi ia spiritul. Unele triburi, înainte de a pleca la război, se prindeau în dansul lupilor, iar unii vrăjitori aveau puterea de a se transforma în lupi. Peste timp, simbolistica lupului s-a modificat, vârcolacii care mâncau luna fiind personaje malefice. Şi în zilele noastre întâlnim, în onomastica românească multe familii care poartă numele Lupu.

Corpul de şarpe, de balaur ne duce cu gândul chiar la zmei, alte personaje mitologice care aveau puterea de a zbura prin văzduh. Pentru daci, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, după cum spunea Herodot, şarpele era ocrotitorul neamului, păzitorul spiritului neamului. Afirmând acestea, amintim de şarpele casei, care o apără de tot ce este rău. Atât ţăranul geto-dac, care „cu o mână ară şi cu cealaltă ţine arma” (temuta sicade), cât şi cei bogaţi, văd în şarpe o fiinţă cu puteri aparte, menită să-i păzească de duhurile rele şi să le asigure lumina pe tărâmul celălalt. Motivul şarpelui este întâlnit şi în viaţa de toate zilele, nu numai la stindard. Un exemplu grăitor în acest sens sunt brăţările dacice care se încolăcesc în jurul braţului asemenea unui şarpe. Putem face referire şi la Şarpele Glykon, cel încolăcit pe toiag sau la şarpele cu pene al aztecilor.

Suntem un popor atât de bogat spiritualiceşte, iar istoria, dacă ştim cum să săpăm la rădăcinile ei, ne oferă noi şi noi înţelesuri atât de adânci. (LENUŢA RUSU)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: