Domnului Paranici, cu dragoste

Trecând prin vâltoarea timpului, drumul meu în viaţă s-a intersectat, în mod plăcut, şi cu existenţa domnului Ion Paranici, filolog, poet şi fost, timp de peste trei decenii şi jumătate, redactor-şef al ziarului „Zori noi”, transformat, după 1989, în „Crai nou”. Parcă a fost ieri. Era în august 1974 când, la absolvirea facultăţii de ziaristică, cu o emoţie care-mi dădea fiori, am păşit, în calitate de nou angajat, pragul biroului Domniei Sale. Tânăr fiind, chiar mezinul colectivului de atunci, neînvăţat să respir aerul şi atmosfera redacţiei, consideram această întâlnire ca pe un examen de maturitate, de care parcă ar fi depins viitorul meu. Nu-mi explic nici acum de ce-mi era frică. Din fericire, aşa cum a procedat întotdeauna, omul în faţa căruia mă aflam, Ion Paranici, m-a invitat să iau un loc pe scaun şi mi-a vorbit deosebit de frumos, tratându-mă cum nu mă aşteptam de omeneşte. M-a întrebat în care secţie vreau să lucrez, ce mi-ar plăcea să scriu, asigurându-mi astfel, din capul locului, o libertate la care nu speram. O libertate de care m-am bucurat, ca ziarist, timp de peste 30 de ani. Şi asta pentru că Ion Paranici, „şeful”, cum îi ziceam noi, îşi judeca subalternii cu sufletul, trecând (Doamne, de câte ori!) cu vederea peste „ieşirile” multora dintre noi, unele justificate de anii tinereţii. Aşa a fost tot timpul: un OM bun, înţelegător, cumpătat, răbdător, inteligent. Poate şi de aceea, acum, când domnul Paranici se află „în miracolul febrei” aniversării frumoasei vârste, când „Totuşi, tristeţe e liniştea deasă/ Care-ncepe să doară” (am citat din volumul său „Drum prin insomnii”), îi doresc, din toată inima, ani mulţi, cu sănătate şi lumină în suflet.