Societatea pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina (SCLRB), filiala Dorneşti, în colaborare cu Asociaţia Prodor 2012 din localitate, a reunit cele trei instituţii locale importante, Biserica, Şcoala şi Primăria, prin reprezentanţii lor, pentru a serba împreună evenimentul petrecut cu 158 de ani în urmă, pe data de 24 ianuarie 1859.
Profitând de neclaritatea hotărârilor luate de Marile Puteri, în cadrul Convenţiei de la Paris din 1858, cu privire la dorinţa românilor de a uni cele două Principate Române, cele două Adunări Elective, cea de la Iaşi, pe data de 5.01.1859, şi cea de la Bucureşti, din 24.01.1859, l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn al ambelor Principate.
Abia în 1862 unirea s-a realizat deplin, iar noii ţări i s-a propus numele România.
Şansa ei imensă a fost pleiada de personalităţi politice şi culturale paşoptiste (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, C A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, fraţii Brătianu ş.a.), care, cu dorinţă şi energie nestăvilite, au demarat procesul de modernizare a unui stat nou, prin reforme esenţiale în agricultură, învăţământ, sănătate, cultură şi biserică, justiţie, administraţie etc.
Cei patru ani, de la unificarea definitivă (1862) până la abdicarea lui Cuza, în 1866, seamănă cu mandatul parlamentar actual, dar se diferenţiază izbitor prin preocupări şi realizări. Acest aspect l-aş imputa, mai ales, progresului şi tehnologiei. Dacă parlamentarii actuali n-ar avea la îndemână atâtea „mijloace tehnice”, care să-i încurce şi să-i distragă, n-ar distruge ţara asta cu negrija şi rapacitatea lor. Totodată, dacă ar fi putut prevedea viitorul, nici Cuza cu echipa lui n-ar fi accelerat aşa de mult reforma, căci de-atunci s-a tot format, s-a informat şi reformat până s-a deformat prea mult.
Gânduri incomplete care subliniază realitatea tristă a unei epoci moderne agonizante şi despre care s-a amintit la întâlnirea din incinta Primăriei Dorneşti.
Pe rând, dna prof. Genoveva Şindilaru Filip şi dna Lavinia Biliciuc, directoarea Şcolii Gimnaziale, au evocat momentele istorice reprezentative care au împletit cununa Unirii. Dl director pensionar Gheorghe Aga, care este sufletul şi promotorul tuturor acţiunilor culturale locale şi a cărui muncă riguroasă şi minuţioasă îmbogăţeşte cu recuzită şi culoare orice eveniment, a dat citire discursului lui Mihail Kogălniceanu la învestirea lui Cuza, prin care îi cerea să fie bun şi drept.
Dl primar Gheorghe Luţa, nelipsit de la activităţile ce promovează istoria neamului, învăţământul, cultura, tradiţiile, credinţa în sânul comunităţii, a mulţumit organizatorilor pentru invitaţie şi iniţiativă, propunându-ne tuturor celor prezenţi să trăim intens şi cu demnitate fiecare asemenea clipă.
Poetul dorneştean Adrian Şindilaru a urmat, prin versuri, parcursul neamului, din aceste ţinuturi, spre năzuinţa de a se forma ca popor unit şi puternic, evidenţiind contribuţia fiecărei provincii şi a oamenilor providenţiali în realizarea idealului unitar românesc.
Subsemnatul şi-a exprimat admiraţia faţă de domnitorii români care, pe lângă preocuparea esenţială a menţinerii păcii şi a traiului decent pentru popor, au avut şi conştiinţa apartenenţei la familia europeană, şi inspiraţia divină de a se înveşnici în memoria universală prin daniile făcute către biserici şi prin sacrificiile pentru fraţii creştini din alte ţări.
M-am simţit mândru că am găsit tabloul lui Neagoe Basarab împreună cu familia, ca ctitor, la intrarea în Mănăstirea Dionisiu din Muntele Atos. Aşa că scurgerea resurselor în afara graniţelor am socotit-o rânduială dumnezeiască prin care Dumnezeu gestionează în chip desăvârşit surplusul pământului spre folosul lumii întregi.
Astăzi nu mai ştim dacă e la fel, dar e sigur că liberalizarea potenţialului economic mondial ne prinde şi pe noi, chiar dacă într-o măsură mai mică. Şi mai este un aspect: niciun abuz nu rămâne fără urmări, nici aici, nici „dincolo”.
Laicizarea statului şi ieşirea de sub influenţa autorităţii bisericeşti, iniţiate prin măsurile lui Cuza, a aşezat temelia emancipării. Se pare că aversiunea domnitorului faţă de bizantinisme nu a menajat nici principiul „simfoniei”, care a definit, într-o vreme, relaţia dintre Stat şi Biserică.
Timpul a agravat situaţia, încât s-a ajuns azi ca indivizi ignoranţi şi neavizaţi, ori de rea-credinţă, să contrapună cele două instituţii. Dacă se afirmă că Statul şi Biserica nu s-ar susţine, ci aderă la speculaţiile tendenţioase ale unora, oare prin aceasta nu se urmăreşte dezavuarea intereselor naţionale şi denigrarea sistematică a valorilor esenţiale ale poporului acestuia? Oare nu şi Biserica prin iluştrii ei reprezentanţi a contribuit decisiv la luminarea poporului, la menţinerea integrităţii şi afirmarea identităţii naţionale?
Aşadar, perversiunea emancipării te poziţionează într-o postură cel puţin stranie, de a te împotrivi şi de a te răzvrăti tocmai faţă de cercul din care faci parte. Mai explicit, tu eşti cel care mergi la vot şi tot tu eşti cel care-ţi vorbeşti de rău alesul. Tu eşti membru al Bisericii şi tot tu eşti cel mai vocal împotriva ei, adică tu eşti Biserica şi tot tu eşti cel care te răneşti.
Poate misiunea şi rostul nostru sunt altele, mai nobile, după pildele vrednicilor noştri înaintaşi… Poate ar trebui să ne mai şi asumăm roadele ostenelilor lor sacre… Unde-s mulţi, uniţi şi conştienţi, puterea creşte. Diavolul şi toţi slujitorii lui n-au somn în efortul de a dezbina şi a învrăjbi, pentru manipulare şi meschinării. Haideţi să „dăm mână cu mână/ cei cu inima română,/ să-nvârtim hora frăţiei,/ pe pământul României”, după tipul perihorezei din sânul Preasfintei Treimi. Numai contopiţi în cuget şi-n simţiri am putea împlini rugăciunea Mântuitorului Hristos către Părintele Său „ca toţi să fie una” (In.17 ).
Predecesorii noştri de asta sunt mereu amintiţi, pentru că ei au concretizat virtuţile dumnezeieşti la nivel uman. Pe noi, oare, ne interesează care va fi percepţia posterităţii asupra faptelor şi atitudinilor noastre? Dacă nu, să mai medităm! Cred chiar că nici ceea ce numim „trăieşte clipa” nu ne satisface pe deplin.
Seara s-a încheiat după momentul Teodorei Fedoreanu, care a recitat poezia scrisă pe 20 ianuarie 2015 de tatăl ei, al cărei conţinut vi-l propunem mai jos, şi după „Hora unirii” – cântec şi joc.
Unirea Principatelor Române
Aşezaţi cu rânduială între Dunăre şi munţi,
Toţi vorbind aceeaşi limbă şi-nsemnându-se pe frunţi
Cu însemnul biruinţei lui Hristos Cel răstignit,
Moldovenii şi muntenii au purces de s-au unit.
Au avut de mai-nainte pilde bune de urmat:
Burebista – rege unic, Decebal cel ne-nfricat,
Ştefan sau Mihai Viteazul – cel dintâi domn şi român,
Vii în neam şi-n conştiinţă fost-au pururi şi rămân.
Ignorând divina lege care spune că de sus
Stăpânirea-n lume este, uneltirea şi-au ascuns,
Căci vrăjmaşele unirii aveau propriul interes,
Europa împărţită în imperii, mai ales.
Dar dotaţi cu-nţelepciune, luminaţi de harul sfânt
În divanuri patrioţii au rostit doar un cuvânt:
„– Unitate!”. Şi scânteia mii de inimi a aprins,
Împlinind dezideratul pentru mulţi de neatins.
Şi pe Cuza-n Principate deopotrivă l-au numit
Domn să fie-n slujba ţării şi de poporeni iubit
Şi-au întins hora frăţiei şi hotarele-au lăsat
Să se bucure în tihnă şi aşa s-a revărsat
Aurora României cu reforme noi de stat
Unitar. De-acuma-n colo avem greu răspuns de dat,
Fiindcă-n toate suntem una, dar trăim cam risipit…
Doamne, dă-ne-n veci tăria de-a iubi ce-am moştenit!
A consemnat
Pr. TIBERIU FEDOREANU
Comentarii