Despre teritoriul interzis

Aleea Nucului (din Suceava, cum altfel?) a fost pentru mine, cu multă vreme în urmă, locul pe care-l ocoleam sau în care mă aventuram doar când nu aveam de ales.

Şi acum, când trec strada Mihai Viteazul şi păşesc pe aceleaşi pietre de pe aceeaşi alee dintre blocuri, am impresia că pătrund în tunelul timpului. Tai cartierul şi mă încearcă uneori o senzaţie de vagă nesiguranţă şi sentimentul că retrăiesc acele vremuri, când ori înconjuram clădirile ori priveam cu atenţie, să nu fie băieţii prin jur. Şi mai întotdeauna erau adunaţi pe lângă câte un bloc şi nu-mi trebuia argument mai puternic să mă determine să ocolesc teritoriul de la mare distanţă. Băieţii îs de multe ori tot acolo, unde se rotunjeşte strada, dacă nu sunt în perimetrul locului de joacă pentru copii, unde bănuiesc c-au pus şi ei mâna de-au încropit un miniparc. Bănuiesc că aşa e, că doar Petrică se arată a fi gospodar, nu glumă. Doar imaginea străzii s-a schimbat, vara aceasta, s-a colorat, a căpătat dale roşii şi borduri neciobite.

Nu-mi amintesc să-mi fi produs vreodată o neplăcere vecinii mei de cartier, oricât am scormonit în memorie. Mi-or fi aruncat vreo vorbă, printre dinţi, mi-or fi tras o privire obraznic-adolescentină.

Probabil eu, la vârsta când fetele îşi doresc mult admiraţia băieţilor, nu consideram că o merit şi preferam să nu mă expun vreunei remarci răutăcioase. Eram lungă şi slabă şi invidiam, în limite rezonabile, fetele cu forme, spre care bănuiam că băieţii aruncă priviri admirative. Iar băieţii aveau o faimă de iute supărăcioşi şi răi de gură, nu era cazul să avem vreo confruntare, sigur era una în defavoarea mea. Şi mai erau acolo vreo doi către care gândurile mele se îndreptau mai des şi pe care, deşi mă trăgea aţa, preferam să-i văd doar de la distanţă, nu-mi doream ochii lor curioşi pe nerotunjimile mele.

O să vă miraţi, oare, dacă o să vă spun că trec acum cu zâmbetul pe faţă pe acolo? Ba chiar uneori ocolesc, în câte o zi cu soare, să-mi apară băieţii în cale – cei care nu au plecat din cartier sau dintre cei vii – şi să schimbăm două vorbe şi trei zâmbete, uneori şi-un hohot de râs? Ei nu s-au schimbat, vezi bine. Doar eu, „pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”, cum zise Măria-sa Caragiale.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: