Protestele unanime ale susţinătorilor artei poetice contemporane, nemulţumiţi că nu le-a revenit lor meritul de a reprezenta literatura universală un an, m-au determinat să-mi exprim şi eu opinia. Deoarece în 2016 juriul premiului Nobel l-a ales pe Bob Dylan, mai degrabă un cântăreţ decât un poet, a trezit numeroase frustrări. S-a uitat prea uşor că, la începuturile sale, poezia se acompania la liră, cânta natura, frumuseţea vieţii simple şi virtuţile dragostei.
Meritul cantautorului american a fost bine evidenţiat: „a creat noi expresii poetice, în marea tradiţie americană a cântecului”, iar arta sa se adresează unor foarte mari mulţimi care se adună de zeci de ani la concertele sale, care îi cumpără milioanele şi milioanele de discuri şi îi fredonează hiturile. Semnificaţiile şi imaginile, acordurile chitarei şi inflexiunile vocii fac parte dintr-un patrimoniu comun, produc bucurie şi satisfacţii estetice. Căci omul modern e o fire veselă, iar o viaţă fără poezie şi cântec e searbădă.
Câteva condeie de la noi, dar mai ales de aiurea, îmi dau dreptate. Căci arta literară, şi nu numai literară, a devenit apanajul unei elite tot mai subţiri. Pentru perceperea mesajului nu sunt de ajuns deschiderea minţii şi bogăţia simţirii, la fel cum pentru a te lăsa cuprins de emoţia estetică nu mai sunt suficiente doar empatia, auzul şi văzul. E nevoie de studiu aprofundat şi iniţiere. Era nevoie de iniţiere şi cazul artei antice, altfel nu s-ar fi vorbit de mituri iniţiatice eleusine, e.g., dar una este să ai acces la frumuseţe şi înţelegere folosindu-te de mituri la îndemână şi alta este să înveţi zeci de ani pentru a înţelege arta cultă, valoroasă, pură, înaltă.
E neîndoielnic că, odată cu simboliştii, impresioniştii, dadaiştii, expresioniştii, moderniştii…, arta s-a tot îndepărtat de „mase”, numai că, din păcate, locul ei a fost ocupat de te miri ce: cântece de petrecere, de pahar şi voie bună, creaţii cvasipopulare din seria kitschului, iar, de câteva decenii bune, atotstăpânitoarele manele.
Nu sunt adeptul marxismului, dar o artă adresându-se unor mari mulţimi de oameni pe care le fericeşte sau în care produce emoţie artistică e mult mai importantă pentru viaţa lor decât o creaţie greu de înţeles şi de reţinut. Este şi motivul pentru care arta se vinde tot mai greu. Mă doare sufletul când intru în librărie şi văd că, în afară de culegeri de exerciţii şi probleme, de subiecte la examene, mare lucru nu se mai vinde.
Câţi dintre poeţii şi scriitorii care se încăpăţânează să publice mai trăiesc din scrisul lor? Mult mai puţini ca pe vremea lui Lucian Blaga. Nici editurile nu se încumetă să scoată decât rareori mai mult de 50 de exemplare, şi acelea distribuite prietenilor şi cunoscuţilor. Şi nu este de vină numai şcoala, ci şi caracterul abscons, sec, lipsit de atractivitate al discursului liric.
Iată de ce se poate vorbi de sindromul Bob Dylan. Artistul nu vine în faţa spectatorilor ca să vadă aceştia cât de cult(ivat), de savant este, ce înălţime spirituală şi puritate au sentimentele sale, cât de complicată e realitatea înconjurătoare, cât de bine pricepe el sensurile şi simbolurile poetice, ci vine să-şi binedispună spectatorii, să trăiască alături de ei sentimente, emoţii: să-i facă să zâmbească, să iubească viaţa, să danseze cu sinceritate, să plângă, să uite durerea şi necazul, să empatizeze unii cu alţii… Lucruri de o simplitate uitată.
Nu neg rolul artei adânc lucrate şi studiate, pure, elitiste, absconse, savante căci spre înălţimea ei trebuie să tindă expresia poetică, dar ea nu se adresează decât celor ce o înţeleg. Or dimensiunea umană are şi o importantă componentă estetică. Nu poate exista viaţă decentă fără să discernem între plăcut şi neplăcut, între frumos şi urât, între bine şi rău. Este unul din motoarele progresului.
Iar Bob Dylan a înţeles nevoia de cântec şi poezie, nevoia de frumos a „maselor”, a mulţimilor şi li s-a dedicat întru totul. În istoria noastră prin apropierea de „talpa ţării” s-au remarcat doar sămănătoriştii şi poporaniştii. Acum se pare că ne ruşinăm cu oamenii de la ţară, din cartier, cu semenii noştri simpli.
Comentarii