Maestrul Ion Irimescu şi Mănăstirea Voroneţ

Muzeul de Artă „Ion Irimescu”, Primăria Municipiului Fălticeni şi Fundaţia Culturală „Ion Irimescu” au organizat la sfârşitul săptămânii trecute un dublu eveniment cultural: comemorarea maestrului Ion Irimescu – unul din cei mai mari sculptori români care a trecut la cele veşnice la venerabila vârstă de 102 ani, pe 28 octombrie 2005, la Fălticeni, fiind înmormântat la cimitirul Oprişeni – şi lansarea volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”.

Mănăstirea Voroneţ era unul dintre cele mai dragi locuri ale marelui sculptor român, maestrul Ion Irimescu vizitând-o aproape de fiecare dată când venea la Fălticeni. Iar după ce s-a stabilit în urbea de pe Şomuz, spre finalul vieţii, îi era unul dintre locurile preferate de rugăciune. Ion Irimescu considera Voroneţul drept unul dintre cele mai importante edificii culturale şi spirituale din ţară şi întotdeauna povestea cu plăcere despre vizitele de la acest locaş de cult.

Vârstă înaltă, pe lângă anii mulţi de viaţă, înseamnă construcţie în spirit, construcţie în idee

Scriitoarea Doina Cernica s-a referit la anii trecuţi de la plecarea dintre noi a maestrului Ion Irimescu, la sfertul de veac trecut de la reînfiinţarea Mănăstirii Voroneţ „într-o formulă nouă, feminină, o noutate absolută la Voroneţ, pentru că toate obştile care au precedat-o până la desfiinţarea de către Imperiul austro-ungar au fost de călugări”, şi la cei peste 40 de ani scurşi de la înfiinţarea Muzeului „Ion Irimescu”.

Expunerea jurnalistei Doina Cernica a început cu un scurt elogiu asupra vârstei înalte, „vârsta care adună mulţi ani de viaţă a unei personalităţi care a trecut puntea celor 70 de ani, cum este profesorul Ciopraga. Această vârstă înaltă, pe lângă anii mulţi de viaţă, înseamnă construcţie în spirit, construcţie în idee. Vârsta înaltă a fost atinsă şi de maestrul Ion Irimescu, construcţia vârstei înalte începând atunci când valoarea operei sale era pe deplin conturată şi s-a pus problema unui spaţiu pentru creaţia sa” a precizat Doina Cernica.

Maestrul Ion Irimescu, în Cartea de aur a Mănăstirii Voroneţ

Monahia Gabriela Platon a retrăit emoţiile pe care le-a avut în urmă cu mulţi ani, atunci când s-a întâlnit pentru prima oară cu fălticenenii la aniversarea maestrului Ion Irimescu. Totodată, a descris cât de impresionant era momentul când maestrul Ion Irimescu venea, se aşeza pe un scaun în faţa „Judecăţii de apoi” şi cerea explicaţii. Monahia a dat citire unei însemnări a maestrului Ion Irimescu în Cartea de aur a Mănăstirii Voroneţ, pe 5 august 1995: „Mulţumesc Domnului că am avut fericita ocazie să revizitez acest sfânt locaş, păstrător de sfinte relicve culturale ale trecutului neamului nostru românesc. De asemenea, mulţumim maicii stareţe Irina pentru calda şi plăcuta primire ce mi-au făcut-o mie, soţiei mele Eugenia, precum şi întregului grup de prieteni care m-au însoţit”.

Monahia Gabriela Platon a povestit şi despre faptul că deşi maestrul ne priveşte din ceruri, în jurul „tezaurului” pe care acesta l-a lăsat oraşului natal se creează numeroase evenimente culturale.

„Maica Elena spunea din când în când: este un eveniment cultural la Fălticeni, aş vrea să mergem. Luam blagoslovenie de la măicuţa stareţă şi veneam la Fălticeni. Era o aniversare a maestrului Ion Irimescu, era şi Cela Neamţu cu tapiserii şi am fost impresionantă de maniera în care dumneavoastră, fălticenenii, trăiţi astfel de evenimente. Se vede pe ochii domniilor voastre că iubiţi cultura” a spus monahia Gabriela Platon.

Oamenii îşi aleg locul

Monahia Elena Simionovici, la rândul său, a readus în memoria celor prezenţi vizitele dese ale lui Ion Irimescu la Mănăstirea Voroneţ.

„Dacă tot suntem la gând pentru maestrul Irimescu, voi porni de la faptul că oamenii îşi aleg locul. El a ales Fălticeni, a ales să i se cânte slujba de pomenire la Fălticeni în graiul neamului nostru. Putea să vândă lucrările, să fie miliardar, dar a lăsat acestei obşti a fălticenilor această comoară, Muzeul «Irimescu». Când venea la Voroneţ mă dădeam deoparte. Ce să-i povestesc eu maestrului Ion Irimescu?… Mă uitam la el şi îi vedeam chipul atins de aripa geniului. Era geniul care recunoştea genialitatea anonimilor de la Voroneţ. Numele lor sunt scrise în ceruri, dar maestrul se lumina şi se bucura de prezenţa lor” a povestit monahia Elena Simionovici.

Darul de a scrie cărţi

Despre volumul, „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare” apărut la Editura Doxologia din Iaşi, cu binecuvântarea ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi îngrijit de monahia dr. Gabriela Platon şi de conf. univ. dr. Carmen Cornelia Balan au vorbit scriitoarea Doina Cernica, conf. univ. dr. Dan Dascălu, monahia Elena Simionovici şi prof. Marius Dăscălescu.

Monahia Gabriela Platon a vorbit despre obştea mănăstirii, precizând că, la Voroneţ, stavrofora Irina Pântescu, stareţa mănăstirii, a dorit să-şi adune oameni pe măsura sufletului şi minţii domniei sale.

„Şi maica Elena, profesoară de limba română, şi noi toate celelalte maici am avut bucuria de a simţi că atunci când am ales să păşim pe porţile mănăstirii nu ni s-a prezentat un şablon: aşa trebuie să fie o măicuţă. Măicuţa noastră stareţă, unică, ne lasă pe fiecare să ne dezvoltăm, să ne asumăm şi să ne însuşim principiile vieţii monahale, dar să rămânem fiecare şi cu darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu şi să le folosească, inclusiv în a scrie cărţi” a spus monahia Gabriela Platon.

Voroneţ, un centru cultural cu un nivel intelectual foarte ridicat

Conf. univ. Dan Dascălu a scos în evidenţă că „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare” este o carte extraordinară şi cu toate că „apare ca o comemorare la 25 de ani de la reînfiinţarea mănăstirii, nu este deloc o carte plicticoasă, nu este o carte care se citeşte greu, este o carte vie, este o carte care vorbeşte despre o minune. Este o carte despre o minune, pentru că ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani la Voroneţ este o minune. Nu numai faptul că după 200 de ani s-a reînfiinţat mănăstirea, nu numai pentru că ceea ce înseamnă Voroneţul, această Capelă Sixtină a estului, s-a readus la viaţă, s-a reintrodus în circuitul cultural şi cunoscut în ţară şi în lume, ci şi pentru că s-au schimbat multe la Voroneţ. A fost restaurată pictura, a apărut corpul de chilii, au apărut un muzeu şi o bibliotecă care vor fi în curând inaugurate, un nou paraclis ş.a.m.d. Mai mult decât atât, la Voroneţ trăiesc nişte oameni minunaţi. Sunt preacucernicele monahii formate, îndrumate, ocrotite de măicuţa stareţă Irina Pântescu. Sunt cele care au învăţat acolo bucuria slujirii, sunt cele care au făcut din Voroneţ un centru cultural, pentru că trebuie să ştiţi că la Voroneţ măicuţa Irina a trimis monahiile aflate în mănăstire să înveţe. Unele şi-au luat doctoratul, altele au făcut tot felul de şcoli universitare, nivelul intelectual fiind foarte ridicat. La Voroneţ se scriu cărţi, măicuţa Elena, maica Gabriela producând cărţi foarte importante din punct de vedere ştiinţific. La Voroneţ se pictează. Voroneţul are legături ecumenice cu mănăstiri nu numai din România. Voroneţul este o perlă a monahismului românesc. Or cartea aceasta vorbeşte despre cum s-a ajuns aici şi este important să afle toată lumea. Din punctul meu de vedere, Voroneţul este expresia cea mai dezirabilă, este expresia ce mai de apreciat a ceea ce înseamnă ortodoxia română. Fără să renunţe la nimic din ceea ce impun canoanele de slujire ortodoxă într-o mănăstire, Mănăstirea Voroneţ este deschisă spre lume, este tolerantă, este de un nivel cultural ridicat, ceea ce după părerea mea este extraordinar” a precizat Dan Dascălu.

Voroneţul este o chintesenţă a spiritualităţii româneşti

Conform conf. univ. Dan Dascălu, citind cartea veţi observa cât de mulţi şi cât de variaţi sunt prietenii mănăstirii, volumul cuprinzând contribuţii ale prietenilor mănăstirii, „ceea ce reprezintă o mică parte e elitelor intelectuale care sunt legate de Mănăstirea Voroneţ, care o privesc cu respect şi cu dragoste, care se închină şi îşi arată respectul faţă de cea care a făcut din Voroneţ ceea ce este astăzi, maica Irina Pântescu.

Veţi întâlni în carte nume cunoscute, scriitori, Ana Blandiana, Grigore Ilisei, marea cântăreaţă de operă Angela Gheorghiu, profesori universitari, academicianul Eşanu de la Chişinău, profesorul Noica, profesorul Iacobescu etc. Vă spun că e vorba numai de o parte dintre cei care iubesc şi respectă Voroneţul, pentru că mai sunt mulţi oameni simpli, obişnuiţi, care vin la Voroneţ cu spiritul curat, cu dragoste de Dumnezeu, ca la un loc important al creştinismului românesc. Citind această carte veţi găsi puncte de vedere, amintiri, articole referitoare la istoria Voroneţului sau la pictură. În urma lecturii acestei cărţi veţi rămâne cu un sentiment extraordinar. În primul rând vă veţi simţi mândri că sunteţi români, pentru că Voroneţul este o chintesenţă a spiritualităţii româneşti. O să vă simţiţi mândri că aveţi legături cu Biserica Ortodoxă Română, pentru că a fi creştin ortodox capătă un alt înţeles după ce citiţi ceea ce se întâmplă la Voroneţ, un sentiment că undeva sus Dumnezeu ne iubeşte în continuare, iar României îi va fi bine” a concluzionat Dan Dascălu.

Locul îşi alege oamenii

Monahia Elena Simionovici a vorbit despre cei 25 de ani de stăreţie rodnică a maicii stavrofore Irina Pântescu, o mică parte dintre momentele importante fiind redate şi în „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”.

Maica Elena a început de la un proverb românesc, „Omul sfinţeşte locul”, spunând că nu era nevoie ca în urmă cu 25 de ani să vină câteva măicuţe să sfinţească locul, acolo era loc binecuvântat, era sfinţit.

„Dacă la început vă spuneam că oamenii îşi aleg locul, acum vă spun că locul îşi alege oamenii şi Sfânta Mănăstire Voroneţ a ales, prin bunăvoinţa Sf. Daniil Sihastru, prin voinţa ctitorului Sf. Ştefan cel Mare, prin voinţa M. Mc. Gheorghe, patronul bisericii mănăstirii noastre. A ales şi a făcut această minune ca, după 206 ani, când viaţa monahală s-a frânt dureros prin porunca împăraţilor de la Viena, să aleagă stareţă la Voroneţ pe cineva care să lege firul. Ultimul stareţ era din Goruni, un sat în comuna Tomeşti din judeţul Iaşi. Şi prima stareţă este tot din Gorunii Tomeştilor de la Iaşi. Măicuţa Irina a reînnodat firul şi a început aici o zidire. Întâi de toate o zidire a sufletelor noastre” a spus monahia Elena Simionovici.

Bucuria slujirii lui Dumnezeu în biserică şi bucuria slujirii oamenilor

„Cartea aceasta este scrisă cu dreaptă măsură, cu echilibru, cu alegerea a ceea ce este frumos şi valoros şi pus totul cu dreaptă judecată. Cine va citi va vedea şi va alege şi va pune în cumpănă ce a însemnat şi ce înseamnă pentru noi stăreţia celor 25 de ani a măicuţei stareţe Irina Pântescu. Ne-a învăţat cu cuvântul, dar ne-a învăţat mai ales cu fapta. Măicuţa stareţă a învăţat făcând şi ne-a învăţat pe toate bucuria slujirii lui Dumnezeu în biserică, slujirii oamenilor, celor care vin la noi cu dragoste şi cu dăruire, generozitate şi deschidere, ne-a învăţat să ne îngrijim de cele ale trupului cu dreaptă şi egală măsură. În acelaşi timp înţeleaptă, dar şi pragmatică, a ştiut să chivernisească, iar tot ceea ce s-a făcut la Voroneţ s-a făcut prin osteneala obştii noastre şi prin dărnicia celor care au ajuns la noi. Măicuţa noastră stareţă este ca o făclie pentru noi.

Cartea aceasta este a ierarhilor, a profesorilor universitari, a scriitorilor, a jurnaliştilor, a medicilor, a cercetătorilor, pentru că partea de rezistenţă a cărţii, dincolo de evocare şi slăvire, este partea ştiinţifică care dă valoare, a arheologilor, a restauratorilor, a arhitecţilor. Cartea aceasta este o comoară, iar minunea despre care vorbea prof. Dan Dascălu este această carte. Dacă veţi avea răgazul să o răsfoiţi, veţi gândi la fel ca noi” a spus monahia Elena Simionovici.

Demnitatea noastră de a fi români domină Voroneţul

Stavrofora Irina Pântescu, stareţa Mănăstirii Voroneţ, s-a adresat deopotrivă onoratei asistenţe şi dragilor săi copii, pentru că, aşa cum a subliniat ea, „a fi stareţă înseamnă a fi mamă pentru măicuţele din mănăstire”, a scos în evidenţă că tot ceea ce s-a realizat la Voroneţ „a fost făcut împreună cu acest mănunchi de maici; împreună ne rugăm, nădăjduim ca împreună să fim şi dincolo, în împărăţia veşnică. Dacă am lăsat o urmă pe acest pământ sunt mulţumită, iar urma sunt aceşti copii, pentru că aşa le numesc pe măicuţele de la Voroneţ”.

„Se răsuceşte Măria Sa Ştefan cel Mare şi Sfânt şi toţi domnitorii noştri care au apărat acest pământ cu sabia, cu suliţa şi arcul de năvălirea hoardelor barbare şi de cei de-ai casei, creştini care ne-au lovit. Şi totuşi au rezistat pentru că au avut cele două aripi: credinţa în Dumnezeu şi dragostea de acest pământ, dragostea de această ţară.

Am fost întrebată de ce nu cerem fonduri europene. Şi am spus: se răsuceşte Măria Sa Ştefan în mormânt pentru că el ne-a lăsat ce ne-a lăsat, iar noi nu suntem în stare să păstrăm, să continuăm şi să lăsăm urmaşilor noştri. Mi-au replicat că aceştia sunt bani cu care noi cotizăm. E adevărat, dar să mergem la Luceafărul poeziei româneşti care, în «Scrisoarea III», spune că «Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă/ Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ»… Iată spiritul nostru de dreptate, de adevăr şi de credinţă. Nu e mândrie, este demnitatea noastră de a fi români, de a fi drepţi, de a nu ne închina în faţa celor care pe de o parte zic că sunt cu noi, dar de fapt dau cu o mână şi iau mai mult. Să ne păstrăm demnitatea noastră de români, să ne păstrăm demnitatea noastră de creştini şi să mergem în continuare. Nu eu am refăcut, ci împreună cu ceilalţi, cu ajutorul dat de toţi cei care iubesc Voroneţul, iubesc frumosul, iubesc arta. Au făcut lucrul acesta de bună voie, nimeni nu i-a tras de mânecă. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că s-a realizat ceva, iar lucrul acesta a fost posibil pentru că există un singur cont, cel al Mănăstirii, care câteodată este aproape gol, câteodată se mai umple, dar care niciodată nu este zero, pentru că are grijă cel care a hotărât să se reînfiinţeze Voroneţul, ÎPS Pimen, să se dăruiască şi ceea ce are nevoie. Voroneţul este cel care trebuie să predomine. Eu sunt un om; astăzi sunt, mâine s-ar putea să nu mai fiu” a fost îndemnul la demnitate al stavroforei Irina Pântescu.

Spiritul patriotic al Voroneţului s-a simţit şi în interpretarea de excepţie a corului mănăstirii, care a încheiat dubla manifestare culturală de la Fălticeni.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: