Aflat de ceva vreme pe culmea vârstei biblice, adică exact la 12 februarie 2016 a împlinit 77 de ani, bunul, vrednicul, colegul, prietenul (cunoscut în zonă mai ales ca fost prezident al treburilor culturale timp de peste un deceniu şi jumătate până la evenimentele din decembrie 1989), Tomiţă (aşa i se zicea lui Alexandru Toma în cercurile intime) a zămislit în ultimul timp şi a dăruit cititorilor cel de-al 14-lea tom din „opera” sa scrisă, un tom onest, aparent modest, de 333 de pagini, menit să concentreze şi să înfăţişeze o întreagă viaţă de Om, tom pe care şi l-a intitulat, la modul figurat, „Labirintul”.
Gândul acesta, frumos şi cutezător, i-a fost receptat şi s-a realizat cu prilejul Consiliului Judeţean şi al Centrului Cultural „Bucovina”, dovadă că oamenii, care au purces primii să desluşească universul de gânduri şi simţăminte încorporate în cele câteva sute de pagini de manuscris, au înţeles că mesajul acestui pensionar cvasioctogenar este unul preţios şi ar putea fi de un real folos generaţiilor de azi şi de mâine. E, fără îndoială, un triumf. O carte te învredniceşte, te logodeşte cu veşnicia, oferindu-te, aşa cum te oglindeşti în ea, să te judece, aspru şi imparţial, oricine o vrea, dintre cei ce vor urma după tine.
S-ar impune mai întâi o observaţie generală, de rigoare.
Ca autor, Tomiţă nu este, Doamne fereşte, începător. A elaborat şi semnat lucrări cu începere de prin 1973, în strânsă legătură cu locul în care şi-a desfăşurat activitatea. Este drept că lucrările sale au apărut mai ales pe plan local: zece la Suceava, două la Bucureşti şi una la Timişoara; au fost diferite sub raport tematic şi ca impuls de pornire lăuntrică; unele au fost chiar şi comenzi sociale de la forurile locale sau centrale; altele au fost scrise dintr-o pornire lăuntrică, ca o eliberare de ceva drag, care trebuia împărtăşit şi dăruit şi altora. Toate însă scrise cu responsabilitate, uneori cu vibraţie, întotdeauna cu claritate şi chiar eleganţă în exprimare.
Astfel, în 1973 a elaborat şi publicat „Mic dicţionar etic pentru tineret”. În 1980 a coordonat şi colaborat la o amplă sinteză pentru colecţia „Judeţele patriei, Suceava, monografie”, care a văzut lumina tiparului la Editura Sport-Turism, Bucureşti. În 1993 şi 1999, având în cumul şi ore la studenţii din zonă, a publicat două lucrări cu valoare de manuale didactice universitare, „Sociologie juridică” (1993) şi „Istoria Filosofiei. Direcţii. Momente. Curente” (1999). În 1992 a scris o carte politică, de atitudine civică. Adică: vedea, şi ca fecior de ţăran sărac se îngrozea, cum era distrusă industria grea sub acea avalanşă nesăbuită, a privatizărilor, care nu era altceva decât un jaf la drumul mare, în profitul unor hoţomani veniţi de la Mama Dracului, din străinătate – şi totul se făcea fără niciun Dumnezeu, fără cel mai mic beneficiu pentru cei mulţi şi sărmani –, iar atunci Tomiţă şi-a spus deschis şi cuminte părerea, printr-o simplă întrebare: Politica, încotro?, cu subtitlul „un excurs în istoria ideilor şi acţiunilor politice”. Era revoltat că se desfiinţa totul, fără nici cea mai mică judecată, fără să se aibă în vedere ce e bun şi ce e rău, fiindcă mai erau şi întreprinderi care îşi exportau produsele cu precădere în RFG, în Piaţa Comună şi chiar în SUA, deci în cele mai dezvoltate ţări, nu chiar numai în lumea a treia! Au urmat apoi alte lucrări, strâns legate de acţiunile în care s-a implicat el însuşi, ca preşedinte al treburilor culturale din partea aceasta a Bucovinei, de sud: un excelent album monografic, pe care l-a coordonat şi la care a colaborat, „Bucovina 2000” (2001), cu text în mai multe limbi şi cu imagini color splendide, album apreciat şi căutat şi astăzi; câteva cărţi de suflet precum: „Autograf pentru Bucovina, restituiri” (2002), „Nicolae Labiş. Restituiri” (2002), „Secolul Ion Irimescu” (2003), „Consiliul Judeţean Suceava – file de monografie” (2007), „Martor la sfârşit de Mileniu” (2009), „File de teatru sucevean” (2011).
Dincolo de aceste cărţi diferite, inegale, utile, scrise cu inima şi cu mintea, Tomiţă a adunat pe răbojul vieţii şi activităţii sale şi câţiva ani buni de ziaristică, implicat direct sau indirect şi lăsând în publicaţiile din zonă peste 300 de articole, interviuri, note, însemnări, evocări etc. Între 1982-1989, de pildă, a iniţiat acele „Pagini bucovinene” ca o veritabilă revistă culturală, în redacţia căreia a fost şi a avut un rost esenţial: acela de-a aduna în paginile acesteia tot ce manifesta şi merita să-şi încrusteze gândurile şi simţămintele în domenii variate ale culturii, poezie, proză, folclor, învăţământ, ştiinţă etc. Între anii 1989-1990 a intrat ca salariat – în primul an de după evenimentele din decembrie 1989 – la cotidianul „Crai nou”. Din 1993 şi până în 2008 a condus ca redactor-şef „Gazeta de Bucovina”. Câţi dintre profesorii de filosofie din zonă sau din ţară se pot lăuda cu astfel de performanţe?
Însă cărţile sale anterioare mi s-au părut oleacă (nu mă pot despărţi de acest moldovenism mult prea frumos) mai altfel; adică, scrise parcă mai dezinvolt, mai plin de sine, mai spectaculos, ca şi când se elibera de o povară plăcută, care se cerea adusă la lumină.
Acum, „povara” care trebuia să fie adusă la lumină i s-a părut cu mult mai grea, ca o piatră de moară, care, uneori, părea că-l doboară şi pentru care îşi găsea mai dificil cuvintele potrivite. Să rezumi propria-ţi viaţă e de o mie de ori mai greu! Vorbind, bunăoară, într-un Curriculum Vitae despre acele „ocupaţii îndeplinite”, Tomiţă găsea mai multe decât lista cărţilor sale, toate, laolaltă. Iată-le:
Profesor suplinitor într-o comună din Munţii Apuseni (1958), stagiul militar în termen (1959-1960), profesor suplinitor într-o comună din zona Neamţ – toate acestea înaintea studiilor universitare; apoi: profesor de ştiinţe sociale la Liceul de Chimie din Iaşi (1966), şef de catedră şi director la Cabinetul de partid Suceava (1966-1970), şef secţie învăţământ de stat la Comitetul Judeţean de partid, Suceava (1970-1973), preşedinte la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă (1973-1989), redactor la cotidianul „Crai nou”, Suceava (1989-1990), profesor şi şef de catedră la Liceul „Petru Rareş” (1990-1999), redactor la „Gazeta de Bucovina” (2005-2008), pensionar din 2008 şi în prezent.
Acum, cititorii vor înţelege complexitatea şi dificultatea autorului în a-şi organiza, selecta şi aşeza în slove viaţa sa, altfel decât sub titlul acesta, de labirint, o suită încâlcită de drumuri şi ocupaţii, care s-au tot schimbat şi încrucişat, până când Omul acesta, absolvent de filosofie, şi-a găsit făgaşul relativ stabil şi potrivit, pentru a arăta ce poate da din toată fiinţa sa. Tomiţă îşi vede toată lumea prin care a trecut „cu toate zigzagurile ce au desenat parcursul vieţii”, ca o lume care „a stat întotdeauna sub semnul alegerii între ce mi s-a propus şi ce am fost în stare să fac” sau altfel zis, „trecutul meu a stat între două lumi: una în care m-am trezit şi m-am format”, lumea postbelică, a ocupaţiei sovietice şi a regimului adus odată cu tancurile sovietice, pe de o parte, şi, adaugă el, „lumea în care am fost prăvălit”, în 1989, „o lume cu rele şi bune, cu bucurii şi tristeţe, cu succese şi eşecuri”; şi în întreg trecutul acesta, el, Tomiţă, relevă în Introducerea cărţii (vezi „Un gând” şi „Nedumeriri”) el s-a angajat „cu curaj şi înţelepciune”, ca „un om obişnuit” (expresie pe care o subliniază aproape obsesiv în paginile sale), să ducă „mereu, cu cinstire şi frumuseţe la bun sfârşit, anii ce ni s-au dat” de către părinţi, în aşa fel încât „să realizăm ceva util nouă, mai întâi, şi apoi altora”. Sub aceste idei majore e scrisă, conştiincios, cu o impresionantă sinceritate şi onestitate, cu o mare consecvenţă şi responsabilitate întreaga sa carte. Iubind – după propria-i mărturisire – cu precădere trei mari poeţi, Eminescu, Esenin şi Păunescu, cartea sa se deschide cu o strofă, drept motto, din versurile acestuia: „Mă simt mai bătrân cu o carte/ În care nimic nu vă pot spune/ Decât viaţa mea precum este/ O viaţă cu lucruri comune” (Adrian Păunescu). (Va urma)
Comentarii