Trecem din Serbia în Muntenegru împreună cu dimineaţa şi pentru că este partea zilei pe care o iubesc cel mai mult privesc totul cu o bucurie difuză, mă simt dintr-o dată, pe şoseaua impecabilă alunecând printre coaste muntoase, zăgăzuite de plase metalice, ca urcând de la Vama prin Prisaca Dornei spre Câmpulungul Bucovinei. Dar nu acum, ci în copilărie, când toate lucrurile erau purtătoare de mister, până şi cele simple care mi se perindă în aceste clipe în faţa ochilor: căsuţe pierdute între copaci, văcuţe singuratice, turme de oi, stupi şi din nou stupi. Anunţuri cu oferte de brânză şi miere, la margine de drum, cu caractere slave, dar nu puţine şi latine, apoi o exploatare de piatră pentru mixtura structurilor asfaltice prilejuieşte un comentariu despre calitatea acestora, cu o concluzie pe care aveam să o auzim repetată: muntenegrenii sunt prea puţini ca să-şi irosească forţele în eterne reparaţii, ca să-şi permită să construiască ceva altfel decât bine, trainic. Dar iată, brazii se fac tot mai înalţi, munţii de asemenea. Am pătruns în Parcul Naţional Durmitor. Suntem tot mai mici între păduri şi creste în continuă creştere, intrăm în puterea unui avânt puternic spre cer, clăile de fân sunt ţinute să nu zboare de raze de lemn pornind din creştet spre mijlocul lor şi trunchiurile fasonate scoase lângă şosea sunt stivuite ca să contrapună greutate imboldului de a se ridica spre culmile pe care au fost silite să le părăsească. De aceea trăim oprirea la capătul podului Durdevica peste canionul Tara ca o izbândă, oameni şi maşină, împotriva unor forţe contrarii.
Ne întâmpină o lume mică, agitată, multicoloră, neaşteptată după măreţia şi solemnitatea tăcută de până aici: autoturisme din mai multe ţări, tarabe cu suveniruri, o gheretă pentru bilete la „big zip line”, zepelinul fiind un soi de teleferic paralel cu podul în partea stângă. Durmitor este unul din cele patru parcuri naţionale, celelalte fiind ale masivelor Lovcen, Biograsdka Gora şi al lacului Skadar, dar nu numai repartizarea bogăţiei sale naturale în aceste parcuri protejate de lege face din Muntenegru o ţară aparte, ci şi statutul său, oficial, de ţară ecologică, prima şi deocamdată singura de pe mapamond. Suntem însă pe pod, în punctul în care spectaculosul Alpilor Dinarici atinge vârful său vizibil, deoarece există zone ale faimosului canion săpat în trupul lor stâncos la care nici piciorul, nici ochiul omenesc nu au acces. Canionul, cu o adâncime medie de aproape 1100 metri, are 82 de kilometri, este cel mai lung din Europa şi al doilea de pe Terra şi se află, ca şi cel american, din Colorado, sub protecţie UNESCO. La prima vedere, m-am gândit la podul din romanul lui Ivo Andric şi aveam să o mai fac de nenumărate ori în Balcanii de Vest presăraţi cu sute de arce de piatră aruncate de constructori de geniu peste prăpăstii fără capăt ori chiar între zăpezile norilor. O legătură de apă există însă şi între acest Belvedere muntenegrin, Durdevica, şi podul laureatului Nobel născut în Bosnia, prezent câteva luni, cu misiune diplomatică, şi în Bucureşti: Tara, râul furtunos care a tăiat profund cu lama sa şerpuită Durmitorul, formează prin confluire cu un altul, Piva, Drina, căreia poveştile cărţii i-au purtat numele în zecile de limbi în care a fost tradusă. Înalt de 172 de metri, Durdevica se întinde pe tot atâţia metri câte zile are un an. Cel mai mare pod de beton din Europa la vremea sa – a fost construit în perioada 1937-1940, avându-i autori pe arhitectul Mijat Trojanovic şi pe inginerul Isaac Ruso – a fost dinamitat parţial de partizani în timpul celui de al Doilea Război Mondial ca să oprească înaintarea duşmanilor. Refăcut în 1946, de 70 de ani nu încetează să smulgă strigăte de admiraţie sau să-şi lase muţi trecătorii: este, cu siguranţă, una din cele mai impresionante creaţii ale secolului XX!
Instinctiv, Niadi luând-o la dreapta, eu aleg balustrada din stânga, după vreo cincizeci de metri facem în tăcere schimb, este în acest zigzag al nostru, dar şi al altora, pe pod, un soi de revoltă împotriva neputinţei de a cuprinde totul dintr-o privire. Dar, când într-o parte când în cealaltă, şi într-o parte şi în cealaltă, încântarea nu distinge deosebiri: munţi până la cer şi între ei o genune abruptă, păduroasă, din verde, verde-brun din ce în ce mai întunecată, din valuri alcătuite din coame de brazi, de molizi, preschimbându-se într-un abur, o ceaţă vegetală, în străfundurile căreia curge, acum peruzea, acum smarald, Tara – „lacrima Europei”. Mă aplec cu această sintagmă promovată de ghidurile turistice în gând, încercând să descopăr, cât de departe, cât de minuscul, măcar un raft, una din plutele pneumatice cu vâslaşi înfruntând, adică trăind din plin, splendoarea râului şi a canionului. În clipa aceea, timpul se aruncă în jos ca o pasăre săgetată, nu am nici cinci ani, sunt în Bucureşti, în Dudeşti-Cioplea, la una din surorile mai mari ale mamei, a cărei fiică, verişoara mea deja domnişoară, îmi citeşte dintr-o carte de poveşti despre prinţesa care nu se sătura să se joace, cât era ziua de lungă, cu o minge de aur, până ce, alunecându-i din mâini, a căzut în ochiul de apă al unei fântâni. Deznădăjduită, prinţesa a început să plângă în hohote. Este curios cum în următorii trei-patru ani, până ce am citit eu însămi basmul Fraţilor Grimm, mi s-a şters din minte apariţia broscoiului dispus să-i scoată mingea din fântână. Casa mătuşii cu nume de floare, Garofiţa, ca şi al mamei, de altfel, Veronica, se afla într-un crâmpei de rai, cu ferestre păstrând şi vara aroma gutuilor de peste iarnă, cu leandri mirosind îmbătător, ca şi ceaiul făcut cu frunze verzi de mentă atunci rupte din grădină. Doar că nu avea, ca în curţile din Vama natală, fântână, ci o pompă, din care, orice aş fi făcut, apa îmi ţâşnea în faţă şi nu în găletuşă. Mătuşa şi unchiul aveau să fie obligaţi de sistematizarea zonei să se mute într-o cameră strâmtă, sufocantă pentru doi oameni obişnuiţi cu libertatea casei şi a grădinii lor, cu singura şi slaba consolare, şi aceea numai pentru mătuşă, unchiul venind de undeva din Basarabia, a numelui străzii pe care se afla blocul de garsoniere al vieţii lor schimbate, Prisaca Dornei, asemenea părţii mai înalte din aşezarea copilăriei sale. În schimb, eu m-am întors în Bucovina cu partea mea de poveste salvată, pe care am început să o desăvârşesc încă din nesfârşita călătorie cu trenul. Prinţesa plângea în hohote, lacrimile ei creşteau apa din fântână şi-i aduceau la fereastra fântânii mingea de aur. Spun „fereastră”, fiindcă fântânile din zona noastră au ridicat peste ghizduri un soi de turn din lemn, care de care mai frumos, ca să protejeze apa bună de băut de praf, de ploile vijelioase, de căldură şi totodată să-i apere pe copii de bucuria periculoasă a tunelului lor răcoros căptuşit cu pietre curate şi a ochiului de argint pe care îl sclipea la capătul lor taina din adâncul pământului.
Drumul curge în continuare tensionat şi răsplătitor: munţi stâncoşi la al căror capăt privirea nu ajunge prin geamul maşinii, hăuri îmblănite în codri negri, serpentine ameţitoare pe muchiile pereţilor de piatră, tuneluri cu miezul de beznă şi semidescoperite, poduri pe care trecem şi poduri ducând norii în spinare deasupra noastră şi din când în când, strălucind din noaptea pădurilor coborând spre centrul pământului, Tara. Şi apoi nu mai e Tara, e Moraca, alt canion, altă splendoare. Înaintăm încet, dar înaintăm, nimeni de altminteri nu opreşte pe firul subţire, suspendat al şoselei, totul este ca într-un mers alert, de aici şi simţământul că doar zăreşti, că prinzi numai cât natura sălbatică vrea să-ţi dezvăluie, că între măreţia ei şi neliniştea ta este o legătură simbiotică şi că ea face din călătoria în Muntenegru o experienţă trăită şi chiar rememorată cu sufletul la gură. Şi dintr-odată, din nou simţământul păsării săgetate, dar de data aceasta, după ce a atins suprafaţa de gheaţă a apei, ridicându-se într-un ultim zbor spre tării. Podul pe care intrăm, Grlo, are în acest capăt jerbe de flori de hârtie, de pânză, de mătase, iar în fluturarea lor delicată, ca un lung bun rămas, revăd ceea ce nu am văzut vreodată: este 23 iunie 2013, după ora patru după-amiază, autocarul cu cei 47 de români s-a prăbuşit în gol, la peste 40 de metri adâncime, iar pe şoseaua pe care nimeni nu opreşte vreodată, totul a încremenit: şi oameni, şi maşini, şi respiraţie. Şi s-a pus din nou în mişcare, accelerat, dar nu pe orizontala şoselei, ci pe verticala prăpastiei, când echipajul de alpinişti amatori, între care şi un medic, a început să urce pe corzile întinse până spre pragul ruperii trupuri şi încă vieţi şi vieţi, încredinţate şirului de muntenegreni, purtate pe braţe, ca nişte copii abia născuţi, ca nişte îngeri abia desprinşi din lut, spre ambulanţele apărute instantaneu, ca şi muntenegrenii din echipele de salvare atunci formate, ca şi cum Muntenegrul întreg ar fi o ţară gata oricând să-ţi vină în ajutor.
Nu oprim, nimeni nu mai opreşte de atunci aici, coborâm din maşină doar la Podgorica, la Catedrala Învierea Domnului, ca să aprindem o lumânare pentru odihna celor plecaţi şi pentru sănătatea celor rămaşi. Catedrala a fost sfinţită în toamna aceluiaşi an 2013 care se depărtează de noi sfâşietor, într-o ceremonie cu opt primaţi ai bisericilor ortodoxe locale, în frunte cu patriarhii Bartolomeu al Constantinopolui, Kiril al Moscovei, Irineu al Serbiei şi cu arhiepiscopul Amfilohije al oraşului Cetinje, al întregului Muntenegru şi al Litoralului, la care au participat mii de credincioşi. Este o apariţie monumentală pentru vizitatorul de orice confesiune, străjuită pe laterale de două clopotniţe şi cu un turn cu trei clopote aşezate în piramidă deasupra arcadei pronaosului, strălucitor pictat. Edificată într-un loc sfinţit de amintirea unor străvechi necropole creştine, catedrala este tradiţională şi modernă deopotrivă. Peste brâul de pietre brute, ca atunci scoase din carieră, se ţese o adevărată dantelă, în care fiecare palmă este la rându-i o bijuterie. Ne depărtăm, încercând să o cuprindem din mai multe unghiuri, anevoie în jocul de lumini şi umbre al soarelui devenit orbitor înainte de apus, deasupra turlelor şi chiparoşilor. O minge de aur, tremurând uşor în arcada lacrimii.
Comentarii