Lungul nasului

Uite că, pe rând, echipele masculină şi feminină de gimnastică artistică ale României, concurând în turneele preolimpice, nu au obţinut calificări pentru Olimpiada de la Rio de Janeiro. Iar dacă despre rezultatul celei masculine se vorbeşte mai puţin, cel al echipei feminine (mai ales prin prisma strălucitorului palmares anterior, realizat de alte sportive, alţi antrenori, nu în cele din urmă în alte împrejurări) este catalogat a fi „un dezastru”. Şi deja nu puţini se găsesc să caute mai curând vinovaţi decât explicaţii decente. Evaluând situaţia doar ca un spectator oarecare, pe care, fireşte, victoriile l-au bucurat iar înfrângerile l-au întristat, mi se pare că se uită, bunăoară, că marile victorii româneşti s-au obţinut pe când în acest sport „se investea” (chiar mai mult decât în alte sporturi, potrivit condiţiilor de epocă, asupra cărora nu mai e rost de a insista – ţintele erau inclusiv politică şi propagandistică) şi, totodată, când disciplina era, pe plan mondial, oarecum de nişă, atrăgând în competiţii câteva „superputeri” şi câţiva outsideri. Cu trecerea timpului, pe de o parte, numărul sportivelor/ţărilor concurente a crescut, evidenţiindu-se şi alte candidate la vârful ierarhiilor, iar pe de alta, din motive foarte concrete (bază de selecţie, fonduri, motivaţii şi perspective individuale etc., etc.), treptat, rezultatele româneşti au fost şi sunt din ce în ce mai slabe. Până la acesta. Care, chiar dacă nu ne place, ne arată exact unde suntem. Reper dinspre care se poate merge şi mai sus, dar şi mai jos…