Nu fac parte dintre cei ce se vaită de durere la decizia CCR care interzice SRI să mai asculte telefoanele aşa cum o făceau securiştii pe vremuri. Nu deplâng nici pierderea unui mijloc important de prindere a spionilor şi a trădătorilor, însă nici nu mă entuziasmez la OUG care schimbă macazul fluxului informaţional de la un serviciu secret la o entitate aparţinând DNA. În orice ţară democrată aceste lucruri vor avea mereu o componentă favorabilă, cel mai adesea formal, respectării drepturilor constituţionale. Realitatea e, însă, alta. De demonstrat.
Din păcate, decizia CCR şi OUG se referă doar la vârful aisbergului. Ce ne facem însă cu celelalte servicii de informaţii, cu zecile de firme private de urmărire, filare şi interceptare apărute ca ciupercile după ploaie imediat după decembrie 1989? Acestea nu sunt luate în obiectiv, chiar dacă ne violează intimitatea, chiar dacă pe baza lor au loc răzbunări mafiote, faceri şi desfaceri de contracte, inclusiv matrimoniale. Despre imixtiunea lor în viaţa publică şi în politică au adus adesea mărturii jurnaliştii de investigaţie. Că se întâmplă şi la alţii nu este nicidecum o scuză.
Ca să vă convingeţi de justeţea celor de mai sus nu aveţi decât să parcurgeţi presa scrisă şi mai ales aceea online deoarece spionita românească determină mutaţii insidioase: alimentează bârfa atotstăpânitoare, procesele de intenţie şi acuzaţiile sunt aruncate din belşug asupra unora şi a altora, politicienii fac pe justiţiarii la TV, aşa că luminarea politică a poporenilor încă nu se produce.
Şi apoi prevederile legii sunt puse în practică de către oameni, iar concetăţenii noştri au o curiozitate aproape bolnăvicioasă de a spiona, de a înregistra imagini şi convorbiri. Au şi cu ce, smartphonul, drona fiind scule redutabile. Adevărat este că astfel de pasiuni au şi alţii din alte ţări, atâta numai că sunt mânaţi de interese deloc ascunse: îşi supraveghează rudele până la al nu ştiu câtelea neam ca nu cumva să greşească, fiindcă legiuitorul a prevăzut că în caz de delapidare, neglijenţă, incompetenţă, prostie… pot răspunde în solidar cu împricinatul. Din acest punct de vedere, legiuitorul român a fost mult mai puţin prevăzător, mai permisiv.
De aceea, nimeni nu mă va putea convinge că legea îi va putea opri pe judiciar şi pe sereist să asculte în continuare, pe lângă inşii indicaţi prin mandat de către procuror-judecător, şi pe cei ce le-au intrat lor în vizor din diverse alte motive. O vor face fiindcă îi mână curiozitatea sau poate alt interes.
Aşa se face că literatura noastră şi presa sunt pline de indivizi molipsiţi de spionită, scenarită, conspiraţii, interese oculte…, iar dacă acestei realităţi i se adaugă serviciile oficiale de interceptare şi tendinţa firmelor private de a ne filma, fila, urmări după pofta celui ce plăteşte, îi dau dreptate doamnei Raluca Prună, ministrul justiţiei, când afirmă că „discuţia despre drepturi e un lux teoretic”. Chiar şi fără a mai aminti de miile de victime ale terorismului. În fond, discutăm de o realitate infracţională scăpată de sub control.
Întrebarea este dacă nu cumva necazurile de mai sus vin din altă parte. Nici nu trebuie să fii mare expert să observi că punctul de plecare al acestora vine din legislaţia noastră stufoasă, contradictorie, amatoristică. În toţi aceşti 26 ani de democraţie, Parlamentul a legiferat ce i-au dictat alţii: au vrut Guvernul, ministerele, agenţiile, partidele, sindicatele… legi? Le-au adus în Legislativ, iar legile au trecut, de cele mai multe ori cu minime reajustări. A vrut SRI-ul, CSAT-ul legi? Au găsit mijloacele să fie aprobate după voinţă. Nu s-a întrebat nimeni de drepturile omului, cu atât mai mult cu cât la CEDO cădeau sentinţe după sentinţe ale justiţiei noastre, iar statul român era bun de plată.
Acum această realitate aproape neverosimilă năvăleşte peste societatea românească, prinzând-o complet nepregătită. De răspuns, ca întotdeauna, în astfel de situaţii, nu răspunde nimeni. S-a încercat o ieşire temporară printr-o OUG, dar lucrurile expuse mai sus sunt mult mai complicate, iar politizarea lor demonstrează lipsa de soluţii. Legislativul actual pare captiv şi neputincios… Aşa că demonstraţiei mele îi lipseşte tocmai finalul.
Comentarii