Pentru iubitorii de poezie, Moş Crăciun a venit, la sfârşit de an 2015, cu o surpriză care nu putea fi decât plăcută. E vorba de volumul Pecetea stelară (antologie de autor) de Mircea Motrici, apărut la Editura Muşatinii din Suceava, în anul deja amintit. E acesta un act de cultură important pentru Bucovina şi nu numai, având în vedere că reunirea celor trei cărţi – Craterul inimii, Parabola stâncii şi Libertatea visului – oferă imaginea unui poet autentic, a unui visător pentru care clipele de visare se constituie în momente de căutare a profunzimilor eului. Dacă omul trăitor sub zodia inerţiei se risipeşte printr-o supunere oarbă forţei centrifuge, pierzându-se, în felul acesta, în masa vâscoasă a anonimatului şi orbecăindu-şi timpul iluzoriu, poetul se înalţă peste vreme şi peste vremuri, singura şansă de a-şi regăsi identitatea pe care i-a oferit-o Creatorul la naştere. Vor suna peste veacuri versurile unui visător incurabil „Caut, nu ştiu ce caut…”, expresie a unei impresionante modestii, fără să fie acesta singurul aspect prezent în stihurile abia citate. Asta face poetul şi, în general, artistul, îşi sondează abisurile, locul tainic unde se produce conversia energiei acumulate în operă de artă. El trăieşte o dublă stare dialogică, adeseori chinuitoare, cu exteriorul şi cu propria conştiinţă. Poetul (nu versificatorii!) radiografiază interogativ universul mai îndepărtat sau mai apropiat, metaforizând şi devenind adevărate puncte cardinale în chaosmosul din jur.
Oricine se apropie cu bună-credinţă de cartea lui M. Motrici, recunoaşte peste tot o… pecete de poet, creaţiile sale fiind imaginate ca nişte bijuterii, asupra cărora autorul fie că a revenit de câteva ori pentru a le şlefui, fie, aflându-se de fiecare dată sub harul inspiraţiei, le-a aşternut pe hârtie dintr-o răsuflare. Un prim exemplu: Caut/ vocale/ în cuvinte/ de iubire// Auzi? Poetul, în generozitatea lui, dăruieşte şi, în acest proces de mărinimie, are loc o golire de preaplinul propriei personalităţi pentru a crea golul avid de iubirea celuilalt, iar sonoritatea sentimentului partenerei, ca să fie perceput în toată plinătatea lui, trebuie să aibă candoarea unei vocale, vibrând cu suavitate. Nu am văzut oameni mai însetaţi de iubire decât poeţii, doar că pentru ei cuvântul e cu trimitere la magia acestuia, la o alchimie singulară unde sentimentul primeşte o încărcătură de aur ce tinde spre puritate.
De o accentuată sensibilitate, M. Motrici duce cu el, îngrămădite, marile întrebări ale lumii, metamorfozate în afirmaţii şi exprimate cu o uluitoare simplitate: Mă doare/ pământul strivit sub picioare/ Mă doare/ căderea frunzei/ luată de vânt./ Toate mă dor…/ Uneori. Nu e nicio îndoială că izvorul bucuriei artistului autentic se află în durere, în suferinţă. El trăieşte între idealitatea imaginată şi realitatea deformată prin acţiunea iresponsabilă a omenirii. Poezia îi oferă, pe lângă aceasta, posibilitatea evadării în copilăria străjuită de cele mai dragi chipuri, întru recuperarea identităţii: În alergarea sufletului/ prin ogradă/ caut chipul mamei şi Mâinile tatei/ nu-şi găsesc/ astâmpărul. De altfel, memoria poetului realizează în cele trei volume o elegie inconfundabilă a braţelor, fiind vorba, în continuare, de mamă: Mâinile îi sunt crăpate/ precum ogorul/ fără apă./ Degete/ şi le mişcă/ a nerăbdare./ În palmele ei/ văd alinările/ copilăriei.
Pentru M. Motrici, chemarea insistentă către zările fermecătoare ale unui timp magic se intersectează cu sentimentul trecerii şi, desigur, al destrămării, imposibil de evitat, iar poetul apelează, în ilustrarea ideii, la un simbol binecunoscut: Orologiul/ nu vrea/ să reverse/ spre noi/ îndurare/ (…) Timpul/ aleargă/ şi ne lasă/ în urmă/ cu poveri/ nedorite (…). Poezia, ca multe altele, sugerând curgerea neostoită a vremii prin versuri scurte, ce se rostogolesc într-un iureş aidoma secundelor, intitulată Templu, are o încheiere optimistă: Viaţa/ templu/ în veşnicie. Cu alte cuvinte, autorul sugerează, în final, că alergarea omului nu e altceva decât o gravă iluzie, că stă în puterea lui să se oprească la o răscruce şi, prin racordarea clipei la eternitate, să schimbe deplasarea pe orizontală, cantitativă, spre nicăieri, minimă ca valoare, într-o înălţare, pentru a răzbi în zona calităţii, templul fiind un alt simbol, cel al Vieţii. E posibil ca poetul să se fi gândit şi la faptul că însuşi omul e un templu, în măsura în care îşi conştientizează că aşa a fost gândit de Creator şi că i s-a dat posibilitatea din primordialitate să tindă şi să devină, prin efort susţinut, congruent cu templul veşniciei universale. Poate ca în versurile: Primăvara/ alerga cu/ o nouă viaţă/ în coş.// De-atunci/ anotimpurile/ seamănă/ punţi/ cu trepte spre/ cerul unde/ au urcat/ strămoşii mei// De acolo ei mă/ privesc şi-mi/ opresc/ amurgul. Năzuinţa către verticalitate, dorul de a se uni cu cerul unde s-au sălăşluit înaintaşii anihilează curgerea în spaţio-timpul asfinţitului, iar impresia creată în timpul lecturii e aceea a unei inversiuni vectoriale, ca şi cum o ploaie binefăcătoare, după ce a făcut solul roditor, s-ar întoarce la origine, având oricând posibilitatea să refacă traseul: Mama/ icoană/ a timpului/ ce ne cheamă/ în largul unei/ clipe/ sau Aşa-i rânduiala/ lumii/ unii urcă spre cer/ alţii răsar pe pământ/ legănând timpul/ în cântec de dor/ în cântec de leagăn/ în cântec/ în cântec/ în cântec…
Atingerea zenitului, la nivelul intenţiei, presupune, cum s-a mai subliniat, ieşirea din timpul profan, zvâcnetul din pernicioasa inerţie nu se poate face decât inversând polii vieţuirii, ceea ce înseamnă ieşirea din capcanele materialităţii prin ardere: Uşile/ stau/ încremenite/ în/ amintiri, zice într-un poem M. Motrici. Cadrul lor permite trecerea către un „dincolo”, lăsând în urmă orice balast: Focul/ dorului/ urcă/ spre porţile/ cerului (…). Poetul dă de înţeles că persoana umană posedă un nucleu energetic, cea mai importantă structură a acestui microcosmos, o mică oglindă (totuşi fragilă) a universului. Activarea respectivului nucleu şi păstrarea lui în funcţie îl face pe om să trăiască o (cvasi)permanentă stare de dor care se cere conjugat de fiecare dată cu acelaşi sentiment al colectivităţii: Am privit cu dor în amurg/ întinderea satului/ dorind îmbrăţişarea veşnică. Răzbate din aceste versuri o altă trăire, ca temelie a dorului – iubirea, aureolată de nădejdea eternităţii, căci nimic nu e mai preţios pe pământ decât dragostea faţă de aproapele, derivată din cea faţă de Dumnezeu, iar M. Motrici a fost flacără de iubire ca om, ca reporter şi ca poet, mărturisită pe timpul vieţii, dar şi după, prin strădania necontenită a doamnei Rozalia.
Comentarii