(Ioan XV, 20)
„Lăsați-mă să mă ridic împotriva acestei idioţenii a sec. XXI. Religia este o poveste. Fiecare poate să se închine la absolut orice: la un porc, la un cobai, la un curcan… Lăsaţi-ne dracului în pace… Se duc la biserică toţi borfaşii neamului…” (http://www.dcnews.ro/radu-banciu-mesaj-dur-despre-religie)
Şi ca să fie cât mai convingător, Domnul Banciu, cu o moacă plină de ură, a întrebat: „Ce te uiţi, bă, în sus, la boul ăla, ce te rogi la el?” (B1-Tv. Emisiune de după tragedia de la „Colectiv”) Adică ne-a dat să-i înţelegem puterea, să vedem că-i mintos nevoie mare, că el, Banciu, este curajosul care se ia la trântă cu Dumnezeu, ca şi cu un bou, căruia îi dă câteva scatoalce şi-i zice: Ia de-aici, ţi-arăt eu ţie!
Mare tragedie trăim în aceste zile! Acum, când scriu, deja s-au dus dintre noi 56 de tineri şi alţii încă se află în luptă cu moartea, iar aceştia, Domnule Banciu, nu ezită să-şi ridice ochii către Cel de Sus, despre care spui că-i „bou,” ca să primească şansa de a rămâne în viaţă, şi eu cred că ar prefera să poarte în viaţă chipul Lui, dar să trăiască! Da, staţi un pic, că chiar acum a mai venit o năpastă peste noi. O tragedie şi mai mare zguduie lumea: la Paris 132 de morţi, peste 300 de răniţi…, rezultat al unor atentate comise de fundamentalişti musulmani care şi-au propus să dea o lecţie într-o ţară declarată fără Dumnezeu! Doamne, ce lume, Te-ai conformat cerinţelor veacului acestuia şi ai lăsat lumea „să-şi pună în valoare potenţialul ei după voinţa proprie,” şi uite ce se întâmplă!
Dar, să rămânem la tragedia de la noi, pe care nici măcar nu o putem descrie. Fără a învăţa nimic ar fi o mare greşeală, de aceea se impune o întrebare: Care a fost, oare, cel dintâi chemat de cei ce au fost cuprinşi de flăcările din acel loc de chin? N-au strigat ei atunci cum au strigat apostolii către Mântuitorul: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim?” (Matei VIII, 25) Nici nu-mi pot imagina ce s-ar fi întâmplat cu dumneata, Domnule Banciu, dacă ai fi fost acolo şi le-ai fi spus că se pot ruga la un porc sau capră!
Deschid o paranteză şi spun: Eu prefer să port chipul Lui, mă închin şi refuz categoric să mă „înveşmântez” cu chipul omului ce poartă numele Banciu, care-şi bate joc de Dumnezeul meu şi-mi spune că mă pot închina la un porc, un cobai sau un curcan. Dar ca să închei paranteza, propun să priviţi bicicliştii din imagine pentru a vedea cum ne învaţă acest individ să trecem prin viaţă şi-atunci sunt convins că veţi înţelege că este adeptul nihilismului modern, că moare de invidie deoarece românii încă mai cred în Dumnezeu şi mai preţuiesc valorile morale şi spirituale ale înaintaşilor păstrate cu multă jertfă.
În înţelepciunea sa, Albert Schweitzer ne vorbeşte de o tragedie şi mai mare pe care poate să o trăiască omul în mod individual, trăgând o concluzie în judecata căreia se înscrie şi omul nostru, priviţi imaginea şi mulţumiţi lui Dumnezeu că nu trăiţi această tragedie. Dacă moare în om credinţa în timp ce trăieşte, abia atunci vedem prăpastia în care acel om se aruncă, şi momentul coincide cu acela în care cineva arată pumnul către cer. Dar, să „te lăsăm, dracului”, pre cum bine zici şi „să mergem la biserică cu toţi borfaşii neamului”, că acolo vom găsi ajutorul ca să ne urcăm şi, mergând înainte, să ne ţinem echilibrul pe o bicicletă normală.
Am deschis subiectul cu „propunerea trăirii vieţii fără Dumnezeu” pentru a înţelege că lipsa Lui din viaţa noastră ar transforma viaţa într-o adevărată vale a plângerii şi într-un iad din care ne pot scoate „legea şi proorocii”, despre care Dreptul Avraam spunea bogatului nemilostiv că trebuie să asculte „ca să nu ajungă în loc de chin.” (Luca XVI, 19-31)
Înainte de a continua vreau să precizez cu toată tăria: tragedia bucureşteană este tragedia noastră ca popor. Eu nu ştiu ce m-ar fi dus mintea să fac în acele momente dacă aş fi fost acolo, cum aş fi gestionat acţiunile de solidaritate, sau dacă, preot fiind, aş fi fost socotit de opinia publică drept fiu al Bisericii Ortodoxe pe care să-l interpeleze aşa cum l-au interpelat revoluţionarii din Decembrie 1989, în studioul televiziunii, pe Patriarhul Teoctist, tratându-l cu dispreţ şi ţinându-l după uşă între hainele din cuier mai bine de jumătate de oră, apoi reproşându-i: ce mai caută şi ăsta aici? Chiar nu ştiu dacă „venind înger din cer” nu l-ar fi întâmpinat cu sudalme şi cu acuze de genul: ce-ai venit aici ca un cioclu că încă n-am murit! Şi totuşi, la acuza potrivit căreia „Biserica a ratat momentul fierbinte al catastrofei,” aşa cum menţiona venerabilul domn Pleşu (http:/adevărul.ro/spiritualitate/despre-smerenie-suris) trebuie să facem unele precizări:
- Biserica Ortodoxă se afla acolo şi, prin preotul său, împreună cu medicii salvatori, a scos pe cât a putut mai mulţi din ghearele focului. Cine era acel preot ortodox? Era preotul pus de Biserică să facă împreună lucrare cu angajaţii IGSU Bucureşti.
- Biserica Ortodoxă se afla acolo prin preotul paroh de la parohia din apropiere, şi acesta, care n-a mai apucat să-şi pună haina preoţească, a adus mângâierea celor în suferinţă şi s-a rugat pentru cei decedaţi.
- Biserica Ortodoxă se afla la căpătâiul celor ajunşi la spitale prin preoţii săi care sunt îndatoraţi să slujească celor bolnavi.
Biserica Ortodoxă n-a ratat, Venerabile Domn, momentul, pentru că trăia acel moment, dar n-a strigat către reporterii prezenţi: Vedeţi, sunt aici, să nu uitaţi să spuneţi ceva şi de mine! De altfel, la ce ar fi folosit, pentru că dacă, prin absurd, ar fi făcut-o, s-ar fi repetat replica cu care a fost întâmpinat regretatul Patriarh Teoctist, despre care nu se poate spune că era lipsit de surâs, aşa cum este acuzat Patriarhul nostru în aceste zile. Cu certitudine spun, şi credeţi-mă că nu greşesc: dacă ar fi venit Patriarhul s-ar fi încărcat de sudalme şi reporterii ar fi adăugat altele şi altele. Cu alte cuvinte, vorba unui tânăr, cu numele de familie Grigore, care a zis la o emisiune a postului ProTv: „Dacă ar fi venit nu era bine, dacă n-a venit nu a fost bine, aşa că oricum a-i întoarce-o ar fi fost vinovat!” Dar, trebuie să recunosc faptul că Domnul Pleşu, pentru care am o admiraţie deosebită şi-l preţuiesc, a pus punctul pe „i” când l-a citat pe N. Steinhardt, care scria: „Mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i şade bine a interveni (şi asta pentru că nu are competenţe în cele ale ISU, n.n.) şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră (şi asta a făcut-o prin slujitorii ei, precum am spus, n.n.). Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor (şi n-a fost nepăsătoare, precum am menţionat) şi la complicaţiile existente.”
Dar, mă rog, metoda de a învinui este binecunoscută în spaţiul românesc, încât nu ne mai mirăm că toate învinuirile se pun pe seama Bisericii Ortodoxe, care a devenit „paratrăsnetul urii,” în care se descarcă societatea „pentru vindecarea suferinţei, dar aceasta nu înseamnă că Biserica nu a simţit durerea vieţilor curmate atât de tragic sau că nu a făcut ceea ce trebuia.” (Pr. Bogdan Ivanov, Ziarul săptămânal „Lumina de Duminică” din 15.11.2015, pag. 2) Ştiind, însă, că Biserica este slujitoare atât lui Dumnezeu, cât şi oamenilor, nu-i de mirare că oamenii fără Dumnezeu îşi înalţă pumnul ca să lovească în ea cu toată tăria ca, măcar să o umilească, pentru că ştiu că n-o pot birui, nici ei şi nici porţile iadului. (Matei XVI, 18)
Respingem cu toată tăria orice fel de manifestare a talibanismului cu care unii confraţi slujitori au ieşit în spaţiul public. Talibanismul lor duce până acolo încât se erijează în judecători, şi aici socotesc eu că este îndreptăţită remarca Domnului Pleşu, care aminteşte că Judecata de Apoi este atributul exclusiv al Mântuitorului Hristos şi nu al talibanismului, dar nici nu acceptăm să circumscrie întreg Sinodul Bisericii Ortodoxe în atitudini de care nu se face vinovat. Ce bine ar fi dacă, în înţelepciunea dată nouă de Dumnezeu, am rosti cu psalmistul: „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune (Ps. 89, 14) sau să constatăm tot cu el că „în ziua necazului meu pe Dumnezeu am căutat, chiar şi noaptea mâinile mele stau întinse înaintea Lui şi n-am slăbit!” (Ps. 76, 2) Dar dacă nu reuşim să facem acest exerciţiu, atunci, aşa cum spunea duhovnicul meu, măcar să ajungem la înţelegerea cuvântului de reproş pe care l-a spus Mântuitorul, care a întrebat pe ucenici: „Credeţi, oare, că aceşti galileeni (în cazul nostru tinerii) au fost ei mai păcătoşi decât toţi şi au suferit aceasta? Nu! Sau cei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul din Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu ! Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca XIII, 2-5). Deci şi voi, talibanilor, luaţi aminte!
Trebuie să conştientizăm faptul că singurul sprijin în necazuri este Dumnezeu, că ridicăm ruga către El ca să ne recunoască drept fii şi să ne mângâie întărindu-ne în suferinţe, că orice atitudine contrară de genul celei cu care am deschis subiectul, este o decădere voită şi asumată, este o decizie deliberată de a refuza statutul de fiu pentru a rămâne orfan duhovniceşte. Spunea cineva că: „Ateul este un orfan spiritual fără identitate” şi că unul ca acesta „trăieşte drama copilului care nu-şi cunoaşte părinţii,” despre care tot psalmistul spune că „omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Ps. 48, 12-13)
Constatăm că aceştia „au găsit vreme cu bun prilej” ca să „doboare pe cel fără ajutor” şi-l atacă deosebit de puternic, cum spune cineva, „atac desfăşurat în mod profesionist în conformitate cu ultimele descoperiri ştiinţifice în domeniul psihologiei sociale…, dându-i omului senzaţia că în sfârşit s-a trezit din obscurantismul religios.” (http://www.justitiarul.ro/mobilul-ascuns-din-spatele-atacurilor-asupra-bisericii-ortodoxe-romane/)
Continuă preopinentul nostru şi ne lămureşte: „Acest atac fără precedent împotriva Bisericii Ortodoxe se duce mascat, camuflat în umbra unui aşa-zis atac mai vast împotriva religiei în general, dar de fapt este îndreptat direct către Ortodoxie, aceasta fiind vinovată de tot ce se întâmplă negativ în spaţiul românesc,” ca apoi să-şi argumenteze afirmaţia prin exemple clare:
– „Biserica şi Ortodoxia sunt acuzate exact de ceea ce a comis inamicul… şi este o metodă foarte eficientă…, face acest lucru deşi nu aduce nici o dovadă!” Păi cum să aducă, pentru că dacă ar aduce-o ar trebui să spună că la tragedie Biserica a fost de faţă. Dar are „fericita” ocazie de a relua mesajul anticreştin şi antiortodox potrivit căruia românii trebuie să ia măsuri pentru că „sunt prea multe biserici şi prea puţine spitale şi şcoli,” aşa că „Huo… BOR”, aşa că „Jos patriarhul, jos…”, bine, şi ce-ai înţeles din asta? A, ai înţeles că BOR construieşte biserici din banii şcolilor şi spitalelor, O.K. dar este şi adevărat? „În raport cu ce sunt prea multe biserici ortodoxe? Cu celelalte biserici şi case de adunare? Cu spitalele, deşi au fost închise şi au rămas închise un număr apreciabil dintre ele? Cu şcolile care se închid una după alta din lipsă de copii?” Vă dau un exemplu din satul meu, Lisaura, că aici începând de anul acesta s-a închis şcoala, doar n-o să spuneţi că din cauza bisericii şi, prin absurd, dacă ar fi aşa, atunci ce ar trebui să facem, să închidem şi biserica? Cine dă verdictul şi a descoperit ce „ar trebui?” Să nu-mi spuneţi ca Radu Banciu, că atunci cu adevărat aş vrea să fiu „bou” aşa cum L-a gratulat pe Cel de sus, decât să fiu om precum se crede unul ca el, dar mă rog, nu mă pedepsiţi chiar aşa că, vorba românului, n-am ucis pe nimeni. Spunea cineva că acum parcă trăim în lumea inchizitorială a banc(i)ului cu Radio Erevan, din care redau o mostră:
– „Este adevărat că cetăţeanului Ivan Ivanovici i s-a dat o maşină?
– Da. Însă nu e vorba de cetăţeanul Ivan Ivanovici ci de cetăţeanca Ludmila Petrovici; nu este vorba de o maşină, ci de o bicicletă; şi nu i s-a dat ci i s-a confiscat,” iar cel care a făcut-o i-a pus încă o şa în partea cealaltă ca să poată pedala doi biciclişti, stând unul cu spatele la celălalt, fiecare vrând să meargă către înainte. Mai uitaţi-vă încă o dată la imagine.
Vă rugăm, lăsaţi măcar pe unii să spere că sufletele lor vor putea ajunge din nou la Dumnezeu şi că aceasta este o dorinţă legitimă, exprimată în rugăciune: „Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos.” (Ps. 85, 12)
Astăzi, vedem cum se rostogolesc peste trăitorii ortodoxiei „judecăţile înţelepţilor,” ca bolovanii şi ca vâltoarea apelor murdare. Noi n-am vrea să trăim astfel de momente, ba chiar am vrea să trăim în linişte şi bună înţelegere, adică fiecare să se cerceteze pe sine cu dreaptă judecată şi să nu abuzeze de contextul globalist-secularizant pentru a scoate morala creştină din societate. Se pare, însă, că nu se poate, or dacă este aşa ne mai rămâne o singură soluţie, să deschidem Sfânta Scriptură şi să citim de mai multe ori cu voce tare cuvântul Mântuitorului, ca să se audă, adică după înţelepciunea românească, „să afle tot satul ca să-nveţe tot natul:” „Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”. Dar trebuie să mai ştim ceva, să ştim că ei ştiu acest cuvânt şi ne pun răbdarea la încercare ca să vadă dacă suntem cu adevărat vrednici de a purta numele de creştin. Mă rog, nu-i dat lor să facă această lucrare, dar dacă aducem în actualitate „răbdarea lui Iov” atunci vom vedea că li s-a îngăduit doar „pentru o vreme” şi că a acceptat acest exerciţiu Însuşi Mântuitorul.
Îmi iau îngăduinţa ca la final să supun atenţiei mărturisirea Maicii Benedicta, cunoscută în lumea academică sub numele de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, făcută la o conferinţă ASCOR, ţinută la Alba-Iulia, la 1 aprilie în 2004:
„Am avut o discuţie prin 1971 cu un ministru olandez – eram şi eu la audienţă, acolo, când a venit el în vizită la cei de sus. Eu fusesem visiting professor la Amsterdam şi cunoşteam foarte bine situaţia de acolo, care era ca în Sodoma şi Gomora! Şi el îi spunea persoanei oficiale cu care vorbea:
– „Nu aveţi libertăţi”. Şi persoana zicea:
– „Cum adică nu avem libertăţi? Avem libertăţi!” Iar el zicea:
– „Nu, libertăţi de natura aceea nu aveţi!” L-am întrerupt şi i-am spus – vorbea englezeşte:
– „Uite, domnule, eu am fost la Amsterdam, visiting professor, mă vezi, sunt o femeie în vârstă – aveam vreo 50 şi ceva de ani – şi erau străzi la dumneavoastră pe care treceam şi mă uitam în jos, nu puteam să mă uit în vitrină, că mi se făcea silă…” Şi el zicea:
– „A, vi se făcea silă? Auzi, ce retrogradă! E posibil, doamnă?! Dumneata am auzit că eşti foarte deşteaptă, că eşti cultivată şi europeană. Cum poţi să gândeşti aşa? Şi am zis:
– „Păi cum să nu gândesc aşa? Noi am fost un popor cu credinţă în Dumnezeu. Eu aşa am trăit, de mic copil, aşa mi s-a spus. Asta era vorba – frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni.” A început să râdă:
– „Ha, ha, ha! Se cunoaşte…” Şi am zis:
– „Noi am fost un popor de ţărani curaţi şi credincioşi.” Iar el a adăugat:
– „Am înţeles. Sunteţi înapoiaţi, sunteţi o ţară agricolă. Mai aveţi…” Asta a fost riposta lui legată de ceea ce era îngrozitor la Amsterdam! Erau străzi speciale pe care, la geamuri – la ei geamurile nu au perdele, se vede tot înăuntru –, doamnele lucrau, nu dezbrăcate tare, puţin, aşa… Erau astfel de case, iar soţii le aduceau şi le luau dimineaţa acasă! Eu am rămas înnebunită! Nu am mai spus nicăieri, nimănui, am fost uluită! Să ajung să văd la mine în ţară nişte lucruri ca acestea?! În ţara aceasta a noastră, care era atât de curată, atât de plină de credinţă şi de cuviinţă?! Vedeţi, cuvântul acesta a dispărut. Aţi băgat de seamă? Nu mai zice nimeni cuviincios sau cuviinţă. Am fost un popor plin de cuviinţă, fiindcă am fost credincioşi, eram grădina Maicii Domnului. Noi, românii, nu putem învia oare? Oare nu ne putem trezi? Oare e musai să acceptăm dezrădăcinările acestea? Sufleteşte vorbesc – noi, ca indivizi credincioşi, creştini. Putem să acceptăm să vedem cum copiii noştri vor intra de mici în desfrâu?” (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „Să văd la mine în ţară nişte lucruri ca acestea?” Rev. „Către Tineri,” Ed. Putna, nr. VIII din 2015.)
La această întrebare răspund astăzi „pe televiziuni” sociologii, psihologii şi… toţi râd, ca ministrul olandez din discuţie, zicând: Putem, vrem şi cerem!
Păi, dacă este aşa, atunci suferiţi, vorba lui Galaction zisă tânărului preopinent căruia i-a scris: „Dacă îndemnul roagă-te nu-ţi place, atunci de cuvântul suferă nu vei scăpa nicidecum” şi deja avem răspunsuri, din care trebuie să înţelegem că „acolo unde nu este Dumnezeu omul dansează pe cadavre!”
Pr. IONEL FILON
Comentarii