Cât încă nu s-a sfârşit prima zi din octombrie, timpul n-a mai avut răbdare şi l-a răpit pe poetul care se luptase cu moartea precum Dănilă Prepeleac cu dracii şi o învinsese de atâtea ori, încât umbla vorba că are un înger păzitor ce-l apără mereu, îl fereşte de rele şi-i dă de fiecare dată puterea de-a se reinventa şi de a continua să lupte, să scrie, să viseze, să trăiască.
Da, în acea seară de toamnă, inima inimosului nostru prieten Ion Cozmei s-a oprit, a încetat să mai bată cu adevărat după ce fusese atât de încercată. Oricât nu ne vine să credem şi tot aşteptăm să ne spună cineva că a fost iarăşi doar o glumă, de astă dată el nu se va mai ridica la lupta vieţii cum a făcut de atâtea ori ajutat de vrednica lui consoartă Tania Cozmei. Va rămâne doar amintirea unui om oximoronic, cum l-am numit cândva într-un portret. Un om dăruit din belşug de ursitoare cu tot ce aveau ele mai frumos în desăgele lor de mătase: talent cu carul pentru mai toate soiurile de scriitură şi domenii de cultură, voce de tenor, inimă largă şi bună, incapabilă de ură, invidie şi răutate, din cele ce, vai, populează azi atât de des sufletele unora; ingeniozitate şi capacitate de-a inventa mereu fel de fel de iniţiative, de festivaluri şi concursuri, de publicaţii şi emisiuni TV, chiar şi atunci când părea că nu se mai poate ridica din suferinţă. Ba a avut chiar şi îndrăzneala de-a transforma această suferinţă şi luptă cu boala – care pe cei mai mulţi îi învinge şi-i paralizează – în subiect de inspiraţie poetică a volumului Pacient la vama destinului, prin care a reuşit să umilească întunericul ce se apropia şi să-l pună pe fugă, uimit şi speriat de îndrăzneala unui muritor de a-l lua la goană. Urmaş al eminovicienilor din Călineşti, a urnit mândria locului care s-a transformat într-un aşezământ memorial; dar şi gena ucraineană a fost valorificată cultural, el devenind pare-se, cel mai apreciat traducător al marelui poet Taras Şevcenko, premiat şi primit cu covorul roşu în capitala ţării vecine care şi-a trimis emisarii să-l sărbătorească şi la Suceava cu mare fast ca pe un ataman viteaz şi glorios. Printre toate astea şi-a izvodit şi un doctorat muncit şi meritat, ori şi-a ţinut lecţiile de latină cu care-i înzestra pe elevii liceului sportiv cu dictonul „Mens sana in corpore sano”. Şi poate, mai mult decât orice a fost un tată mândru nevoie mare de fiul său, despre care vorbea cu lacrimi în ochi şi cu glasul topit de emoţie. Şi câte, câte altele, precum talentul său de-a pritoci cât ai zice „peşte” iscusite epigrame în orice conclav, dar şi de-a inspira fel de fel de legende hazlii despre isprăvile sale. Despre toate astea şi încă altele mi-am amintit, poate chiar în momentele când el îşi închidea ochii, răsfoind cartea Ţara de Sus, de mai sus a Doinei Cernica, adevărată frescă a vieţii întru cultură de pe acest meleag.
De-acum Ion Cozmei, sufletul romantic şi năstruşnic, va deveni amintire, una mereu bogată şi frumoasă, datorită hărniciei şi neodihnei sale. Dar el se va muta sub glie, aşa cum ştia prea bine profesorul de latină care a fost versurile imnului Gaudeamus igitur: „Nos habebit humus”, în timp ce sufletul lui neodihnit va continua să-şi plimbe visele printre stele.
Comentarii