Anul acesta, profesorul de elită putnean, poetul şi prozatorul Mircea Aanei, ne-a oferit o a doua ediţie revizuită şi îmbunătăţită a unui roman, intitulat „Potecile primăverii” (Ed. Accent Print, Suceava, 2015). Într-o „Mărturisire”, aşezată la începutul textului propriu-zis, autorul îl previne pe cititor că m-am străduit să nu ascund nimic important din amintirile mele, să nu mint, să nu fac aprecieri jignitoare, rămânând cu speranţa că nici limbajul, nici faptele ce alcătuiesc acest Bildungsroman nu vor da cuiva, în vreun moment, impresia de vulgaritate.
Să ne înţelegem, dacă suntem pe teritoriul mirific al literaturii, atunci am păşit necesarmente în ceea ce numim ficţiune, care, la urma urmei, nu este altceva decât o… minciună agreată de omenire, un fel de pânză de păianjen ceva mai flendurită pe margini, cu consistenţă sporită către centru şi cu irizări fantastice, pe care se leagănă lumea, de la începuturile ei, cu o vagă ori accentuată impresie de imponderabilitate. Acolo unde nu încape fabulaţia sau aceasta e minimă, cum e cazul de faţă, avem de-a face, în situaţii fericite, cu o intersectare între domeniul relatării şi pigmentul artistic, autorul putnean stăpânind bine tehnica narativă.
Scrise la persoana întâi, cele aproximativ 250 de pagini dezvăluie parcursul evenimentelor personale sau la care a fost doar martor din perioada copilăriei, adolescenţei şi primilor ani ai maturităţii. Sistematizând, ar fi două direcţii principale: prima se referă la formarea profesională şi ca om, cea de-a doua se ambiţionează să etaleze, cu lux de amănunte, o bogată experienţă erotică a unui Don Juan autohton. Fără discuţie că între ele funcţionează o sumă de vase comunicante, uneori cu acţiune benefică, alteori aruncându-l de-a dreptul în gheenă, ambele situaţii având un anumit rol în pregătirea sa pentru viaţă. Reiese că M. Aanei a trecut printr-o copilărie cu destule privaţiuni într-o familie numeroasă din Valea Bourei, greutăţile înmulţindu-se mai ales după înfiinţarea colhozului: Nu era uşor de trăit după colectivizare. Părinţii ne luau cu ei la muncile câmpului (o educaţie de tip spartan ce a format caractere puternice!) care erau răsplătite în batjocură. Ca pretutindeni, colectiviştii se bazau mai mult pe furat. Aici ar trebui să adăugăm că omul simplu, prins la vremea aceea cu câţiva cartofi, era arestat şi judecat în regim de urgenţă, în vreme ce şefii, în complicitate cu miliţienii, furau cu camionul, fără să dea socoteală vreodată pentru mârşăviile făcute. Copilului i se conturează de pe acum, aşa cum rezultă din carte, o trăsătură fundamentală şi anume, pe lângă sensibilitatea înnăscută, el creşte purtat pe aripile unei impresionante dârzenii, rezultatul trecerii prin vicisitudinile vieţii (la vremea gimnaziului face zilnic 8 km, când îndură multe ploi, noroaie, vânturi, ninsori şi geruri, având la el o turtă coaptă de mama), ori a spectacolului din jur de o maximă duritate (un vecin care a murit în chinuri groaznice, un văr cu şapte tăieturi de cuţit în spate, un om zdrobit de roţile tractorului).
Rememorând anii petrecuţi în liceu, fostul elev M. Aanei creionează câteva portrete de profesori, de la Omul, dirigintele clasei, ilustrul Vasile G. Popa (fost deţinut politic, scriitor şi om de cultură) la profesoara de limba română Mioara Gafencu (atrăgătoare, deschisă, stăpânind cu farmec materia predată… profesor de elită şi om de aleasă frumuseţe sufletească), apoi Cornelia Ante, profesoară de latină (o femeie respectată şi iubită de noi pentru că ne înconjura cu o tandreţe aproape maternă). În schimb, Chimiţa (Aspazia Mancu) era foarte capricioasă şi ne uimise de multe ori cu reacţiile ei imprevizibile, având, zice autorul, sufletul (…) dur, înmuiat în venin.
Neplăcute episoade i-au fost mai ales perioadele de practică agricolă, prelungite şi la vremea studiilor superioare, când, liceeni ori studenţi, tinerii erau obligaţi să salveze recolta statului socialist. Concluzia? Treabă multă, mâncare proastă, condiţii de igienă precare.
Avid de lectură şi interesat la modul cel mai serios de propria formare, viitorul profesor este apreciat de universitarii suceveni de atunci, precum poetul Marcel Mureşeanu, Mihail Iordache (un om sensibil, cu puternice calităţi de critic literar, plăcut la înfăţişare şi prietenos faţă de studenţi), Constantin Popescu, L. Ciegler, Al. Ţenchea. Doar C. Răţoi de la cursul de istoria literaturii române (iniţial fusese pe cel de folclor) nu se ridică la nivelul exigenţelor studentului: Profesorul folosea o exprimare bombastică, cu fraze bogat înzorzonate, spunând puţine lucruri cu vorbe multe. Altfel zis, bătea apa în piuă… Din această „beţie de cuvinte” în care aluneca deseori, am reţinut câteva „perle” hazlii, cea mai frecventă fiind „labirintul întortocheat şi gingaş al literaturii române”. Autorul îl reabilitează pe aceeaşi pagină, evidenţiindu-i calităţile de om cu suflet sensibil la suferinţele semenilor şi generos peste măsură.
Un episod de tristă amintire sunt cele câteva luni de armată, greu digerabile pentru cineva nedeprins cu reacţiile cohortei. Am trecut eu însumi printr-o experienţă similară, consternarea fiind aceeaşi. Odată îmbrăcaţi în haină militară, cei mai mulţi şi-au schimbat radical comportamentul, dând impresia unei turme unde prima înjurătura şi vorba grosieră: N-ai fi zis că tinerii aceştia trecuseră printr-o facultate…, scrie cu obidă M. Aanei. Se adăuga agramatismul oripilant al ofiţerilor, o continuă tortură pentru un intelectual obligat să-i suporte până la exasperare, aşa că „liberarea” venea ca o izbăvire, fiind aşteptată cu înfrigurare.
Cel de-al doilea aspect, prezentat uneori cu instrumentele picanteriei, se referă la şirul de experienţe erotice ale autorului. Cred că M. Aanei e o persoană cu o nevoie acută de iubire, iar sentimentul devine, în cele mai multe cazuri, motorul alunecării spre celălalt. Aproape că te sperie şi te copleşeşte sinceritatea şi dezinvoltura „potecilor” sale presărate cu momente de superlativă senzualitate. Trece, când încă nici nu împlinise zece ani, printr-o „ispită” (a fost prima fată care a trezit în adâncul fiinţei mele o dorinţă puternică, greu de numit şi de uitat), pentru ca mai târziu iubirile să-l acapareze, oferindu-i când o cupă de extaz, când una de otravă şi aruncându-l într-o comă prelungită. El caută dragostea cu febrilitate, e bolnav când n-o găseşte ori e părăsit, îşi analizează reacţiile, se dezlănţuie cu o forţă de nestăvilit, se abandonează voluptăţii întâlnite, indiferent pe care… potecă, multe întortocheate şi, desigur, înşelătoare: Era drăguţă şi avea un corp bine proporţionat care stârnea rapid poftele carnale. Cu alte cuvinte, tânărul se lasă pradă simţurilor, forţând uneori nota şi destrămând cu bună ştiinţă vraja iubirii: Dacă mă iubeşti cu adevărat şi eşti capabilă de orice pentru mine (vorbe rostite rar, apăsat, gutural), atunci te rog să te culci chiar acum cu mine! Explorarea femeii echivalează ori devine chiar mai importantă decât descoperirea unui pământ nou, uneori relaţia fiind asezonată cu un ingredient omniprezent. E vorba de băutură, de obicei ţuică, dar nu lipsesc nici celelalte sortimente din recuzita inepuizabilă a lui Bachus.
Prezentarea evenimentelor din carte se încheie cu un început, cel al vieţii de educator la Putna. Rămânea în urmă un fragment de viaţă sub semnul paralelei dintre efortul pentru devenire şi un soi de efervescenţă tinerească nezăgăzuită, vâlvătaia sângelui prefăcând în cenuşă toate cele patru puncte cardinale. Refacerea lor avea să vină curând pe acest pământ plin de sfinţenie.
Comentarii