Cenuşăreasa de azi

Ediţia a XXII-a a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, recent încheiată, a presupus, în zece zile, peste 400 de evenimente. Cu siguranţă, fiindcă multe se suprapuneau, niciun participant n-ar fi putut să se bucure de toate. În ce mă priveşte, am fost încântat că, dincolo de numeroase spectacole de stradă/piaţă şi conferinţe (nu l-am ratat nici acum pe Mircea Dinescu), am reuşit (fiindcă în cazul multora biletele se epuizaseră înainte ca festivalul să înceapă) să pătrund la 11 spectacole de sală; printr-un noroc (ultimul bilet, la preţ redus!), şi la „Ultima bandă a lui Krapp” de S. Beckett – având în unic rol pe magistralul actor austriac Klaus Maria Brandauer (pe care cei mai mulţi dintre noi ni-l amintim din filmul „Out of Africa” în care jucase alături de Meryl Streep şi Robert Redford) – unde, la doar câţiva metri mai încolo, în altă lojă (cea principală), avea să se aşeze preşedintele ţării, Klaus Werner Iohannis. Iar apoi, înainte ca alţii să mă întrebe, m-am interogat eu însumi despre spectacolul care m-a impresionat mai mult. Fără să pozez în cunoscător al dramaturgiei şi teatrului şi eliminând din clasamentul propriu „De ce Hecuba?!”, piesa lui Matei Vişniec (de teamă că aş fi fost, poate, subiectiv), dar şi monumentalul „Faust” (o producţie excepţională, pusă în scenă într-o hală de uzină anume pregătită şi dotată, cu peste 120 de actori, dintre care brilianţi Ofelia Popii – Mefisto şi Ilie Gheorghe – Faust, o realizare posibilă doar prin concepţia artistică debordantă a unui Silviu Purcărete receptată de colaboratori în stare să transforme un vis în realitate), m-am decis la „Cenuşăreasa” lui Joël Pommerat, un „autor de spectacole” cum se autodefineşte scriitorul şi regizorul francez. Convocând/rescriind în chip postmodern povestea fraţilor Grimm, Pommerat a adus în scenă, într-un tratament „cinematografic”, o poveste actuală şi totodată detaşată de timp, absolut surprinzătoare (bunăoară, „maştera” este un personaj aproape tragic, „prinţul” este un ins fragil, complexat, ce se va regăsi, în absenţa mamei, datorită unor întâlniri episodice cu Sandra – de la cendre, Cendrillon – , care ea însăşi se află într-o autoterapie după pierdea mamei). Şi, dincolo de text, de asemenea aparte, scenografia şi luminile (specialiştii vorbesc în cazul acestei producţii şi despre o „estetică a întunericului”) – „decoruri” proiectate pe suprafeţe care, după caz, deveneau suport al imaginilor (inclusiv dinamice) sau deveneau transparente, lăsând să de audă/vadă alte voci/personaje, alte încăperi. Toate acestea, pentru spectatorul obişnuit, dovezi că teatrul contemporan poate fi mult diferit de cel tradiţional şi că perspectiva ar fi ca teatrul de mâine, rămânând teatru în spiritul său, să fie altul decât cel de azi.