Faţă de hotărârea adoptată de guvernul român de la Iaşi – în noaptea ce a urmat încercării grupului complotist bolşevic condus de Roşal de a-i arestat şi lichida pe comandantul trupelor ruse din Moldova, generalul Scerbacev, pe prim-ministru Ionel I.C. Brătianu şi a-i captura şi transfera în Rusia pe membrii familiei regale în frunte cu Ferdinand, premisă spre a proclama schimbarea regimului politic în România – cei dintâi au reacţionat liderii bolşevici din Consiliul Comisarilor Poporului de la Petrograd, de îndată ce-au aflat că românii au trecut de a doua zi şi la dezarmarea trupelor ruse, care părăseau frontul în mare dezordine.
La 16/29 decembrie 1917, Consiliul Comisarilor Poporului a înaintat ministrului român de la Petrograd, C. Diamandy, o notă ultimativă, semnată de Lenin. Prin acest document se aprecia că este de-a dreptul „criminală” decizia guvernului român de-a înăbuşi încercările şi manifestările de răzmeriţă bolşevice de la Socola-Iaşi, Dorohoi, Fălticeni, Roman, Paşcani, Miroslăveşti etc., aflate fie pe linia frontului, fie în spatele frontului; conducerea noului regim îi avertiza pe români că „puterea sovietică nu va pregeta şi va lua cele mai aspre măsuri de sancţionare a activităţii contrarevoluţionare a românilor”. Guvernul sovietic cerea ca guvernul român să răspundă „în termen de 24 de ore” ce sancţiuni a aplicat militarilor care se fac vinovaţi de dezarmarea ruşilor. De asemenea, se cereau explicaţii pentru faptul că un grup de ofiţeri austrieci, care s-a aflat „în ospeţie” la regimentul 194 al trupelor ruse a fost „sechestrat” şi condus peste linia de frontieră.
Guvernul român a explicat Consiliului Comisarilor Poporului că, în cazul complotului condus de Roşal, ca şi a răscoalelor puse la cale de cetele de ostaşi ruşi care părăseau frontul, transformându-se în bande vandalice, puse pe jafuri, incendii, distrugeri, violuri, încălcarea celor mai elementare norme juridice de convieţuire civilizată s-a aflat „în stare de legitimă apărare”. Ce stat, oricare ar fi el, ar tolera acţiunile unor bande de asasini, care încercau să-i schimbe regimul politic şi să-i asasineze pe conducători şi să proclame un nou regim politic? Câtă vreme ţara era încă suverană şi se află încă în stare de război cu Puterile Centrale, nu poate accepta acţiuni de fraternizare între trupele aliate şi cele inamice! Din raţiuni de a păstra stabilitatea liniei frontului, ostaşii români i-au sechestrat pe austrieci, dar nu i-au arestat, ci au preferat să-i predea unităţilor de unde plecaseră. Problema dezarmării cetelor haotice ale fostei armate ruse se face în anumite condiţii legale, de respectare a normelor reciproc stabilite între cele două comandamente.
Totuşi, în seara de 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 – tocmai de Anul Nou – ministrul român la Petrograd, C. Diamandy, împreună cu întreg personalul consular, a fost arestat şi încarcerat în fortăreaţa Petropavlovsk, ca semn de represalii pentru acţiunile guvernului român faţă de trupele „aliate”, intrate în destrămare şi vandalizare. Gestul bolşevicilor din fruntea puterii sovietice însemna încălcarea celor mai elementare norme diplomatice şi de relaţii internaţionale, sfidarea imunităţii diplomatice de care se bucurau, conform dreptului internaţional, toate persoanele în cauză. Presa românească liberă, între care cotidianul „Mişcarea” de la Iaşi, informa publicul român astfel: „Regimul nou, instaurat în Rusia de maximalişti, s-a ilustrat printr-un act pe care de la sultanii turci, istoria raporturilor dintre state nu l-a mai înregistrat”. În nota diplomatică înmânată lui C. Diamandy, guvernul sovietic acuza guvernul român de la Iaşi că a adoptat unele măsuri prin care „împiedică sau opreşte aprovizionarea trupelor ruse” care se retrag din Moldova în interiorul Rusiei.
La rândul său, guvernul român informa şi explica printr-o notă de protest cancelariile europene că despre pretinsa acţiune de-a împiedica sau opri aprovizionarea trupelor ruse, guvernul român sintetiza relaţiile dintre români şi ruşi în acest război; relata despre construirea în comun a unor depozite de muniţii şi alimente, dar şi despre dificultăţile şi adversităţile ce s-au iscat după „bolşevizarea” armatei, când liniile de aprovizionare Iaşi-Chişinău-Odesa au fost blocate sau devastate de răsculaţi şi depozitele sunt atacate de cete numeroase de bolşevici. Totuşi, respectând înţelegerile iniţiale, guvernul român s-a străduit şi a reuşit să asigure aprovizionarea trupelor ruse cu mari sacrificii, prin donaţii şi achiziţii de la populaţia din Moldova: astfel, de la sfârşitul lunii octombrie 1916, când criza s-a agravat, guvernul de la Iaşi le-a livrat trupelor ruse aliate în medie câte 25.000 de pâini zilnic şi, în ultima vreme, peste o sută de vagoane de alimente, iar ostaşii care se retrag de pe front primesc, individual, la Iaşi, pachete cu hrană pentru două zile, în pofida marilor dificultăţi existente în aprovizionare. Cu toate acestea, ostaşii ruşi în retragere nu respectă nimic, atacă, jefuiesc şi incendiază satele şi oraşele, devastează şcoli, biserici, sfidează în egală măsură pe soldaţii şi ofiţerii români, dar şi populaţia civilă, ca nişte stăpâni bolnavi, care îşi permit orice.
La protestul colectiv al Corpului diplomatic de la Petrograd, ministrul român C. Diamandy şi personalul consulatului român au fost eliberaţi din fortăreaţa Petropavlovsk. Înfuriat şi de intrarea trupelor române în Basarabia şi de stoparea devastărilor bogatelor depozite de alimente şi muniţii, ca şi de alungarea peste Nistru a cetelor prădalnice bolşevice şi împiedicarea unor noi invazii din interiorul Rusiei, la 13/26 ianuarie 1918 Comisariatul Consiliului Poporului trimitea guvernului român de la Iaşi o telegramă prin care întrerupea relaţiile diplomatice româno-ruse şi instituia starea de beligeranţă între cele două state. „Considerând că măsura preventivă de arestare pentru scurtă vreme a ministrului plenipotenţiar român n-a avut efectul aşteptat şi crimele îşi urmează cursul lor, Consiliul Comisarilor Poporului dispune:
- I) Toate relaţiile diplomatice cu România sunt întrerupe. Consulatul Român şi în general toţi agenţii guvernului român sunt trimişi înapoi pe drumul cel mai scurt posibil dincolo de frontieră;
- II) Fondul Român de aur, care se găseşte la Moscova, este declarat intangibil pentru oligarhia română. Guvernul Sovietic îşi asumă răspunderea de a conserva acest fond şi de a-l remite în mâinile poporului român;
III) Scerbacev, revoltat contra Revoluţiei şi comandant suprem al Frontului român, este declarat duşman al poporului şi pus în afara legii”. (Palatul Taurida, 13/26 ianuarie 1918)
Faţă de o astfel de atitudine unilaterală brutală, radicală a guvernului sovietic, nici guvernul de la Iaşi, nici foştii aliaţi occidentali ai Rusiei n-au manifestat o poziţie de dialog activ şi constructiv. Fiindcă, la acea dată – aşa cum apreciază istoricul ieşean Ion Agrigoroaiei – exista „tendinţa de a minimaliza puterea de rezistenţă a regimului sovietic, vorbindu-se de o cădere iminentă a acestuia, ca urmare a propriilor slăbiciuni”. Se spera că existau numeroşi generali ai vechiului regim, care s-au şi organizat şi au declanşat, în diverse centre, acel îndelungat şi complicat război civil fratricid, sprijinit moral şi, uneori, şi material, din afară.
Iată, aşadar, România într-o situaţie neprevăzută. Două treimi din fostul regat al României era ocupat de trupele Puterilor Centrale. Fostul aliat, Rusia, „fraterniza” cu Germania, care sprijinea masiv revoluţia bolşevică. Se ajungea la părăsirea generală a frontului de către cele 40 de divizii ruseşti şi păstrarea frontului în Moldova – de la nordul ţării, din hotar cu Bucovina, pe linia Siretului, până-n sud la Reni şi Dunăre Marea Neagră – numai de către români, care nu aveau decât (după mărturiile lui Marghiloman) 14 divizii. Dintre acestea, o parte ocupau singure linia frontului, altă parte trecea în Basarabia să salveze depozitele de muniţii şi alimente, logistica menţinerii frontului şi să ajute Republica Moldovenească.
Într-adevăr, unităţile şi subunităţile Corpului 6 Armată Română – cu diviziile 11 şi 13 infanterie, 1 şi 2 cavalerie – au reuşit în cursul lunii ianuarie 1918 să cureţe de cetele bolşevice principalele centre ale Basarabiei, între care Chişinău, Tighina, Chilia, Bălţi, Ţuţora, Coştiuleni etc., să preia controlul asupra podului peste Nistru de la Tighina şi, totodată, întregul traseu al liniei ferate Iaşi – Ungheni – Chişinău, iar în februarie-martie să elibereze şi Cetatea Albă de numeroasele forţe bolşevice concentrate în Cetate.
În ultima decadă a lunii februarie 1918 trupele de cavalerie române au eliberat şi partea de nord a Basarabiei, exceptând Cetatea Hotinului şi unele localităţi din împrejurimi, ocupate de austrieci.
Ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică şi România şi starea de război declarat împotriva ţării noastre este considerată de unii istorici, ca de pildă Constantin Kiriţescu, drept momentul culminant al tragediei române.
Pe bună dreptate, după telegrama Consiliului Comisarilor Poporului din 13/26 ianuarie 1918 au urmat la nivel zonal un şir de măsuri represive, vindicative ale Rumcerodului, Comitetului Frontului Zonal al Mării Negre şi al Odesei, cu sediul la Kiev (încăput pe mâinile bolşevicilor), ale acelui Înalt Colegiu Autonom sau Înalt Comitet pentru Combaterea Contrarevoluţiei Române şi Ucrainei – acesta din urmă condus de Christu Rakovski, comisar suprem al acestor forumuri din sud, bolşevic înfocat şi duşman neîmpăcat al României. El a ordonat o sumă de măsuri represive, vindicative: arestarea şi întemniţarea imediată a persoanelor oficiale şi particulare române aflate la Kiev, Odesa, Karlovkov, Selatina şi alte centre din Rusia meridională, din cadrul diferitelor comisii foste interaliate; rechiziţionarea întreg parcului de maşini şi avioane româneşti; preluarea sub pază bolşevică a depozitelor de arme, muniţii şi alimente, aflate dincolo de Nistru, confiscarea a circa douăzeci de vagoane de arme, muniţii şi alimente aflate în drum spre trupele române din Moldova. A urmat trimiterea unor note ultimative guvernului român de la Iaşi, în care Rakovski repeta şi ameninţa că, dacă guvernul român nu ordonă în cel mai scurt timp „retragerea imediată a trupelor care au ocupat teritoriul Republicii Federative Ruse”, faptul acesta va atrage „deschiderea unei acţiuni militare viguroase din partea armatei revoluţionare ruse”.
Poziţia lui Rakovski, ca şi a altor „înalţi” comisari ruşi, vădea din capul locului demagogia bolşevicilor; de vreme ce Lenin însuşi proclamase dreptul popoarelor oprimate la autodeterminare, cum putea nesocoti întreg procesul revoluţionar de eliberare naţională de sub stăpânirea şi exploatarea rusă? Nu însemna aceasta identificarea bolşevicilor cu politica ţaristă, de împilare şi exploatare naţională? Oare bolşevicii ştiau atât de puţină istorie încât uitau contextul în care trupele ţariste ocupaseră în 1812 jumătate de răsărit a Moldovei, teritoriu românesc?
Comentarii