Profesorul şi scriitorul Gheorghe Solcan

Se nasc unii într-o zodie specială, a luceafărului de dimineaţă. E zodia păstorilor, mai ales a celor de suflete. Grea şi frumoasă meserie, care presupune har, competenţă, inventivitate, iubire, jertfă, talent de actor şi o continuă pendulare între vârsta de aur şi cea la care se află educatorul. E cazul lui Gheorghe Solcan, al cărui chip e tăiat din stâncă de Bucovina, iar sufletul, înmiresmat precum plaiul mioritic la vreme de vară însorită.

Şi-a răsfăţat şcolarii cu poveşti din Ion Creangă dramatizate în versuri sprintene care i-ar fi plăcut şi genialului povestaş humuleaştean, apoi le-a adunat într-un masiv volum, cu gândul de a oferi colegilor un plăcut şi util instrument de lucru în activitatea din afara orelor de învăţare. Ecoul, se pare, a fost sub aşteptări, oamenii abandonându-se unei inerţii, patroana zodiei celor făcuţi şi nu născuţi, din păcate, păguboasă pentru ambele „tabere”. Gh. Solcan, însă, e un tenace luptător şi un vizionar, pentru care literatura a devenit un mod de existenţă, oferindu-ne în acest an o carte de proză, intitulată, după una din povestiri, „O scânteie”, şi apărută la Editura SMArt din Gura Humorului.

Volumul începe şi se încheie sub semnul blestemului, prima naraţiune preluând o temă prezentă mai demult în literatura noastră. Un bărbat, căzut prizonier în ultimul război, revine în sat, după ce i s-au făcut toate rânduielile unui mort, găsindu-şi nevasta măritată cu altul şi rămasă în casa ridicată cândva de cel întors din iadul, de unde, după cei ce au secerat fruntea intelectualităţii, zdrobindu-o cu ciocanul înroşit, ne venea lumina. Războiul, această blestemăţie a omenirii, tulbură grozav apele dintr-un sat, reintrat de câţiva ani pe făgaşul vieţii cât de cât normale. Femeia, râvnită de primul, gata s-o ierte, abandonată, dintr-o neînţelegere, de cel de-al doilea şi disperată în faţa egoismului masculin (Ce-aţi făcut voi din mine? Mi-ai spus că ţi-am distrus viaţa. (…) Dar viaţa mea? Ce-aţi făcut voi doi din viaţa mea? Unde să-mi găsesc eu un loc sub soare?) îşi va căuta o cale, cea a nondependenţei, îndreptându-se către gară, un topos eminamente de tranziţie, cu n posibilităţi de realizare, sau, dimpotrivă, de ratare a sensului vieţii.

În „Calvarul visului împlinit”, o proză extrem de bine articulată, e un alt blestem ce cade asupra unui inginer, întors şi acesta în satul său, în iureşul exploatării sulfului prin decopertarea muntelui, ce străjuieşte localitatea copilăriei sale. Omul înţelept şi de bun-simţ de la ţară, trăitor într-o relaţie de frăţietate cu tot ce-i în jur şi ancorat în tradiţii milenare, nu-l poate convinge că ruptura de la matcă l-a pervertit şi că greşeşte până la impietate prin intenţia de a muta cimitirul străvechi pentru a face loc unei şosele, pe care vor circula intruşii mastodonţi ai noului regim: Voi vă luaţi de morţii noştri, care nu pot să se apere! Nu-i lăsaţi să se odihnească în pace, acolo unde sunt! Voi vreţi să distrugeţi trecutul şi să construiţi viitorul vostru, după minţile voastre bolnave? Dar niciun viitor nu poate să fie fără trecut! Uite care-i treaba! Nu ştiu ce-o să zică oamenii din sat de asta, dar să ştii că pe morţi am să-i apăr eu! Într-o epocă prioritar-deraiată, conflictul dintre generaţii se va rezolva în favoarea celor cu minţile bolnave ori îmbolnăvite, ce, de bună seamă, va duce la trăirea unei acute drame de către colectivitate, dinamitând, în final, conştiinţa inginerului. Repudiat mai întâi de ai săi (nu merge la înmormântarea tatălui, pentru că ar fi riscat o reacţie de împotrivire din partea mamei. Lumea se uita la el ca la Ucigă-l Crucea) şi chinuit apoi în faţa priveliştii de ruină a tot ce construise altădată şi a mormanului uriaş de haldă ameninţând satul (Mamă, iartă-mă! Ai alăptat un rău-făcător, care, drept recunoştinţă, v-a ucis! Am greşit faţă de voi, nu v-am ascultat, m-am crezut mai învăţat, mai deştept şi Dumnezeu m-a pedepsit), personajul are, în sfârşit, inspiraţia de a se adresa unui duhovnic şi abia în acest ceas realizează, prin cuvintele călugărului (Ce-ai dat în schimbul atâtor daruri cu care te-a înzestrat Dumnezeu?), că viaţa sa de până acum s-a desfăşurat într-o cumplită orizontalitate (Întotdeauna am considerat că au venit toate datorită muncii mele susţinute, că e meritul meu), fiind îndemnat la schimbarea sensului călătoriei, cu începutul în rugăciune. Duhovnicul îi trasează o perspectivă salvatoare şi îi lasă libertatea să aleagă, aşezându-l, simbolic, tot într-o „gară”, de unde se poate lua „trenul” nădejdii spre înălţare duhovnicească.

Interesantă e proza „Avataruri”, în care perioadele istorice sunt condensate la intervalul unei zile, de la alaltăieri până poimâine, unde e tratată în pas alergător degradarea morală a societăţii, cu grave consecinţe asupra întregii omeniri, un text ce ne-a amintit de pelicula „Planeta maimuţelor”. Şi, dacă-i vorba de alaltăieri, găsim în carte situaţii trăite probabil de însuşi autorul: un profesor este obligat să intre în fostul P. C. R. printr-o stratagemă perversă pusă la cale de o semianalfabetă cu funcţie importantă la nivel de comună, un inspector impresionat de calităţile învăţătoarei asistate, în integralitatea lor (Drept să-ţi spun, tovarăşă domnişoară brunetă, cu trup de viespe, cu ochi verzi, cu glas armonios şi cu mişcări de felină, m-aţi zăpăcit!), modalitatea de a păcăli organele (de partid şi de stat!) în anii când ţăranului i se interzisese cu desăvârşire să taie viţelul din ogradă, felul cum reuşeşte un bărbat cam slobod la gură să fenteze vigilenţa turnătorului, simulând un accident şi făcând-o pe mutul, ori faptul de a fi ajuns autorul să-şi vândă cărţile într-o piaţă agroalimentară, făcându-le reclamă (După ce luaţi legume, cumpăraţi cartea cu glume) şi alegându-se cu o apreciere cât se poate de „onorantă”: Dă-l naibii, în ziua de azi s-au înmulţit tot felul de zurlii!, personajul, un brav cetăţean al urbei, făcându-şi, de fapt, o superconcentrată autocaracterizare.

Într-un text scurt, Gh. Solcan reuşeşte să ilustreze începutul unui proces, în vârtejul căruia intră cel înălţat într-o funcţie. Acaparat de propriile himere, individul are impresia că e dintrodată deasupra celor din jurul său şi că are întotdeauna dreptate. Bosul autorului ajunge să spună cu voce tare unele lucruri, fără să se mai ferească de noi: sunt un bărbat bine, sunt deştept, sunt capabil, nimeni nu mai e ca mine! Cu exacerbarea egocentrismului şi cu uzul raţiunii întunecat, căderea e asigurată. Omul, fiind chip al Celui de Sus şi purtând de la naştere scânteia divină, zestrea sa, care posedă calitatea de a-i asigura nemurirea, tratează uneori cu maximă superficialitate acest adevăr şi, dintr-o condamnabilă neglijenţă, refuză să-şi asume efortul de a ajunge la asemănare, alipindu-se de ceea ce înţelepţii au numit „deşertăciunea deşertăciunilor”. Aceasta e suferinţa multora din personajele lui Gh. Solcan, pătimirea venind ca urmare a stingerii scânteii din suflet, iar omul cu adevărat abandonându-se duhului nebunesc al veacului care şi-a pierdut busola.

Convingerea mea e că această carte reprezintă o treaptă ce-i va deschide autorului orizonturi noi, întru împlinirea sa de scriitor cât se poate de serios.