PSD şi preşedintele său, Victor Ponta, prim-ministru al Guvernului României, nu se dezmint: caută mereu prilej de festivităţi gratuite, chiar dacă urgenţele unei bune guvernări se tot înmulţesc. Nu e zi să nu ne anunţe noi şi noi succese, să taie panglici, el sau ceilalţi membri ai guvernului, ba la 10 metri de autostradă, ba la pietruirea unui drum local ori la inaugurarea nu ştiu cărui sediu nou…
În consecinţă, am impresia că a trecut un sfert de secol degeaba şi n-a fost nicio revoluţie: aceleaşi discursuri festiviste, aceleaşi expresii înlemnite, aceleaşi metehne. Cică ne merge tot mai bine, salariile cresc, economia duduie din nou, mai dihai ca pe vremea lui Tăriceanu, TVA scade, dar nu ştiu cum se face că, de la o săptămână la alta, coşul săptămânal cu de-ale gurii mă costă tot mai mult, reparaţiile la casă, acareturi, maşină, aşijderea, iar varianta second-hand a hainelor şi a altor lucruri a devenit o obişnuinţă.
Însă culmea festivismului a fost atinsă luni, 26 aprilie 2015, când actuala majoritate de guvernământ a sărbătorit un insucces. Nu ştiu dacă mai e vreo ţară în care poporenii sărbătoresc căderea propriului guvern. În care eşuarea unui guvern să fie prilej de aniversare cu fast şi multe aplauze, cu discursuri debordând de fericire, zâmbete largi, gesturi victorioase, felicitări…
Abia discursul lui Victor Ponta şi recuzita de imagini însoţitoare m-au lămurit de-a binelea: PSD a început campania electorală, la fel cum astă-vară, pe fostul stadion 23 August şi-a lansat propria candidatură la alegerile prezidenţiale, într-o solemnitate grandioasă demnă de Ceauşescu. Ca şi atunci, începutul a fost şocant: după elogiul lui Crin Antonescu, Ponta şi-a atribuit, pe lângă funcţiile ştiute, calitatea de maestru de ceremonii, fixând fiecăruia rolul, apoi a decretat că Iohannis a ajuns preşedinte mulţumită sprijinului USL (adică al PSD?), iar arestul Elenei Udrea a devenit trofeu de pus în vitrină. Urmează o nerealizare: încă nu e încătuşat Traian Băsescu.
Apropo de elogiul lui Crin: nu cred că am asistat vreodată la o perversitate politică şi o ipocrizie mai cumplite! După ce l-a scos din cursa prezidenţială spre a-şi face sieşi loc, după ce a fost mătrăşit de oamenii săi pricepuţi, acum Victor Ponta declară senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, că şi l-ar dori alături ca să se bucure şi el de măreţele realizări ale propriei guvernări. Să fi uitat actualul prim-ministru că, fără liberali şi fără discursurile fulminante ale lui Crin, n-ar fi reuşit niciodată să creeze o majoritate parlamentară în favoarea moţiunii de cenzură?
Unii jurnalişti şi analişti vorbesc de reocuparea spaţiului public de către Victor Ponta şi PSD, de relansarea actualului prim-ministru şi câştigarea alegerilor din 2016, dar în afara a două iniţiative, una mai mizerabilă şi mai manipulatoare ca alta, nu s-a întâmplat nimic pe prima scenă politică pentru a justifica o astfel de evoluţie.
Despre ce este vorba? Despre alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin, ceea ce, se speră, va produce un nou val de migrări ale aleşilor locali spre PSD, cu tot cu voturile necesare, şi resuscitarea USL, cu iluzia că nemulţumiţii din tabăra liberală, aflată acum pe val, i se vor alătura lui Tăriceanu.
Nu cred că PSD a mai fost vreodată atât de lipsit de imaginaţie şi fairplay ca acum. Prima iniţiativă nu numai că este una antidemocratică, dar calculul social-democraţilor este greşit: primarii nu se vor îngrămădi la stânga, de moment ce toate prognozele îi dau câştigători pe liberali. Iar a doua iniţiativă e şi mai gogonată: ideea că „USL trăieşte” n-a convins pe nimeni la alegerile prezidenţiale de la sfârşitul lui 2014, de aceea Klaus Iohannis l-a surclasat pe Victor Ponta.
E clar că, în lipsa unor programe îndrăzneţe pentru România, social-democraţia românească, ajunsă la cheremul duetului Ponta-Dragnea, a intrat într-o fundătură din care nimeni nu ştie cum să iasă. Poate aşa se explică lipsa de nerv a Opoziţiei liberale şi a preşedintelui.
Comentarii