Sacroturismul – sportul snobismului românesc

Îţi scriu ţie, creştine, în caz că mai ai timp să citeşti câteva rânduri despre o oglindire a ta, chiar dacă te forţezi să nu te vezi într-însa. Recunosc, sunt naiv să cred că printre exerciţiile de „vânare de vânt” mai găseşti niscai clipe de cugetare sinceră, dar sunt curabil.

Ţi s-au oferit ca bonus de bună-purtare câteva zile de respiro şi te-ai gândit să pari cumva a fi credincios, bisericos; ai găsit o pensiune după pofta inimii şi ţi-ai zis: acum am pregătit toate pentru a „Paşte fericit!”. Ai găsit şi cel mai bun traseu, căci excelezi la traseism politic, chiar dacă nimeni nu ţi-a dat vreo diplomă pentru asta, din lipsă de originalitate.

Alături de familie – accesoriul ce dă bine unui „bun creştin”, te urci într-un Q 7 care-ţi denotă de cele mai multe ori, vrei – nu vrei, un IQ 7, şi cutreieri pe drumurile patriei, unde „sunt banii dumneavoastră”, spre a onora rezervarea petrecerii timpului pascal. Laşi în urmă o familie în care nu te regăseşti – comunitatea parohială; nu te regăseşti deoarece eşti sigur că nu te poţi amesteca cu toată „prostimea”, cu toată „opinca”, cu toţi cei ce te pot contamina de calicie şi, bineînţeles, nu te poţi înjosi, că ai o prestanţă şi apoi cum te vei putea lăuda colegilor de la corporaţie?

După ce fentezi vreo două radare şi depăşeşti multe maşini de amărăşteni, ajungi la destinaţie; trataţie, welcome-uri, respect, cinste şi tot tacâmul. Obosit de diversitatea trataţiei şi de prea multa băgare-în-seamă, gazda pensiunii te întreabă (mai mult retoric, ce-i drept), unde ai vrea să mergi la biserică în noaptea Paştilor. Buimăcit de îndrăzneala amfitrioanei şi de încolţirea ideii că „dă bine”, accepţi să mergi la o mănăstire de renume, pe măsura auto-importanţei tale. N-ai postit, dar nici conştiinţa nu te mustră deoarece oricum, „n-ai dat în cap la nimeni”; n-ai postit, nici n-ai încercat să posteşti, că, deh, nu-ţi permite job-ul, agenda zilei, „sfaturile” doctorului personal, conjunctura şi nici concepţiile proprii despre post şi chestii d-astea popeşti. E drept că nu ţi-ar fi stricat o dietă sau o dezintoxicare a metabolismului, dar n-ai timp d-astea… You are a busy bunny!…

Ajuns la mănăstire alături de cei pe care lumea îi defineşte ca fiind membri ai familiei tale, „vizitezi” impasibil suma de bolovani închegaţi în ziduri ce formează clădiri prin care se ascund nişte men in black – călugării. Creştin de-acasă, dai şi tu un pomelnic cu câţiva crăiţari la care anexezi şi cartea de vizită că poate te va ospeţi părintele egumen la masa celor aleşi, bucurându-te de ospitalitatea proverbială a românului şi de protocolarismul exagerat şi prea lumesc al mănăstirii – meteahnă a directivelor de Partid de odinioară. Te bucuri că nişte fugari de lume te cinstesc, te respectă şi îţi dau importanţă; ţi se aminteşte de istoria locurilor, de voievozi, de rânduieli şi canoane, de necesităţi materiale şi de nevoi de restaurare, dar mintea-ţi repugnă milogirea şi văitările popilor şi-ţi astupi urechile „ca o viperă surdă” (cf. Ps. 57, 4). Gândurile îţi călăresc imaginarea unor posibile variante de petrecere a acestei mini-vacanţe, poate într-un club de fiţe şi fâţâite, dar fără „accesorii”…

Stai la slujba de-afară sau cât mai în faţă; te mişcă puţin sobrietatea şi solemnitatea momentului primirii luminii dar… atât. Te simţi obosit sau e doar o părere, dar totuşi e un pretext serios pentru a te întoarce în ospitalitatea pensiunii în detrimentul fumului de lumânări şi înghesuielii ce-ţi şifonează eticheta. La întoarcere, masă, muzică, voie-bună… Guşti din toate câte puţin mai mult, că doar ai dat bani pentru ele, dar deja te întristează gândul la întoarcere, la faptul că te simţi obosit, la cheltuieli…

Opreşte-te puţin!

Ce fel de Paşti ai petrecut? Eşti mulţumit de „credincioşia” ta de ocazie? Ai primit lumină adusă acum tradiţional cu charterul de la Ierusalim, dar ai primit „Lumina cea adevărată” (cf. In. 1, 9), căci Dumnezeu-Logosul întrupat este Lumina lumii? Te-ai îmbuibat de mielul tradiţional pe Paşti, dar gustat-ai din Mielul cel junghiat, „Mielul lui Dumnezeu” (cf. In. 1, 35) Cel ce ridică păcatul lumii? Ai fost la biserică, dar ai făcut din inima ta Biserică lui Dumnezeu unde să te uneşti prin Sfânta Priceştenie cu Hristos? Te-ai făcut prieten cu lumea, de ochii lumii, duşmănindu-te cu Dumnezeu… Ai fugit de biserica ta parohială din dispreţ pentru „fraţii cei mici ai lui Hristos” şi te-ai dus la „pomul lăudat”, în biserici şi mănăstiri cu pedigree, unde sunt bâlciuri pascale cu artificii şi petarde şi unde sunt licurici prin biserică? În privinţa aceasta, citit-ai vreodată ce zice nea Petrică Ţuţea că „o babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor”? Părinţii tăi au fost oameni cu frică de Dumnezeu, cu cotă la C.A.P. şi plini de puritatea ontologică a ţăranului – românul absolut, iar tu te faci ucenic nu al lui Hristos, ci discipol năuc al lui Dinu Păturică care uiţi că există legea gravitaţiei şi pentru cei ce vor cădea de pe soclul mândriei? Oare chiar crezi şi conştientizezi că „Hristos a înviat!” şi chiar eşti sigur că El cu „adevărat a înviat” şi pentru tine şi pentru întreaga lume?

Ah, te simţi ofensat? Îmi cer iertare, căci trebuie „să iertăm toate pentru Înviere” şi, în plus, nu am scris cu premeditare sau intenţie de a „deranja”. Nu mă ascund după masca lupului moralist, ci doar îmi rezerv dreptul de a smeri pe cei ce se înalţă în derizoriu, spre dovadă palpabilă şi veridică a patimei filautiei (părerii de sine) ce îi stăpâneşte. Duhul acesta lumesc de a amesteca varza cu capra sau de a-L obliga pe Dumnezeu să facă concesii cu dracul nu are nicio legătură cu Sfintele Paşti sau cu părerea noastră că am putea odihni conştiinţa care ne mustră orice trădare a lui Dumnezeu prin păcat şi poftă materială.

Ortodoxia aceasta ataşată la rutina noastră contemporană este un fake, un kitsch şi un surogat de sentiment religios cu valenţe totemiste (a se conştientiza inversarea polarităţii importanţei între lumina lumânării vs. Lumina – Hristos) şi obiceiuri heterodoxe. Ortodoxia nu se bifează printr-o participare fugară la biserică, ci prin trăirea în Duh şi adevăr, prin „respirarea” ei continuă, căci ortodoxia este viaţă în Hristos, este cale, adevăr şi viaţă autentică, teandrică.

Haideţi să nu fim turişti în peisajul sacrului, să nu depăşim orizontul credinţei prin ifose ieftine şi etalări ale ţâfnoşeniei izvorâte din parvenire. Există o vădită deosebire între un pelerinaj şi o excursie pentru bisericaşii de ocazie, între o trăire duhovnicească a Sfintelor Paşti şi gestul luării luminii „de Paşte”, între o înviere personală prin Învierea lui Hristos şi lâncezeala indolenţei noastre spirituale. Duhul acesta al vizitării mănăstirilor şi bisericilor a fost botezat cândva de Cristian Tabără ca fiind sacroturism, iar eu mi-am permis să-l numesc sportul snobismului românesc, căci este practicat doar de cei ce se cred cineva şi care se amăgesc cu arginţii părerii de sine, îşi fac echipă de idei şi concepţii despre Dumnezeu şi Biserică, joacă întotdeauna la cacealma, îşi sunt propriii suporteri şi se bucură de orice gol duhovnicesc înscris în poarta sufletului lor de parcă ar fi un câştig.

Oricum, Hristos a înviat! pentru toţi, chiar dacă vrem sau nu să mărturisim prin fapte că Adevărat a înviat!

Pr. GABRIEL CIOFU, Baia