Protopopiatul C-lung Moldovenesc

Strălucita şi slăvita sărbătoare a Intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos

Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi L-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii cântăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului. (Tropar)

Intrarea-in-IerusalimDuminica Floriilor sau a Stâlpărilor, unul dintre cele 12 praznice împărăteşti, comemorează intrarea triumfală, plină de slavă a Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, accelerând urcuşul spre tainica Înviere, cu şase zile înainte de Paşti, după ce îl înviase pe Lazăr, cel mort de patru zile. De remarcat faptul că este singura împrejurare în care Mântuitorul acceptă să fie aclamat de popor, după ce de atâtea ori Se făcuse nevăzut după săvârşirea vreunei minuni.

Poporul se bucură cu adevărat de venirea Lui. O bucurie nemaiîntâlnită a cuprins inimile şi feţele tuturor. Copiii, cu ramuri verzi în mâini, mergeau înainte strigând Osana… (Psalmul 118, 25-26). Aceşti copii formau garda de încredere, sinceră şi nevinovată a Împăratului păcii şi împăcării tuturor.

Printre participanţi, vor fi fost mulţi cei tămăduiţi în mod miraculos de Doctorul suprem, mulţi din martorii minunilor Lui sau dintre cei care auziseră despre Marele Prooroc şi care voiau să-L cunoască. De aceea, entuziasmată, mulţimea îşi aşterne hainele în calea Lui şi Îl întâmpină cu ramuri verzi de finic, semne ale biruinţei, întocmai ca pe un biruitor şi împărat întors victorios din bătălie.

Însă Hristos nu intră în cetate în care de luptă, însoţit de prăzi. Smerenia Lui desăvârşită este vădită prin faptul că vine călare pe un mânz de asină, întocmai ca ţăranii care merg la piaţă. Cu toate acestea, simbolistica momentului este covârşitoare: mânzul de asină ne închipuie pe noi, poporul. Asinul era socotit de evrei un animal necurat, de aceea nici nu se aducea jertfă lui Dumnezeu (Levitic 11, 26). Şederea Mântuitorului pe mânzul asinei reprezintă supunerea neamurilor înaintea lui Dumnezeu, taină pe care atunci n-au cunoscut-o nici ucenicii Săi, „dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui” (Ioan 12, 16). Despre acest eveniment proorocea Zaharia prin cuvintele: „Bucură-te, fiica Sionului, iată, Împăratul Tău vine blând, şezând pe asină şi pe mânz, fiul celei de sub jug.” (Zaharia 9, 9)

Mântuitorul vine călare nu din dorinţa de a fi aclamat şi văzut de toţi, ci ca sa împlinească şi această proorocie formală, dar cu adânci implicaţii în istoria biblică. Fariseii înşişi constată că „lumea se ducea după Mântuitorul, iar ura cărturarilor, arhiereilor şi conducătorilor religioşi ai poporului evreu din acea vreme era fără margini pentru că (…) mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. (Ioan 12, 12)

Hristos intră în Ierusalim înconjurat de mulţimea binevoitoare. Totuşi, cunoaşte faptul că I se apropie sfârşitul pământesc, pentru că ştie ura şi răutatea fariseilor şi a cărturarilor. Ştie că va fi dat spre judecată, întrucât conducătorii iudeilor aşteptau un mesia pământesc, politic, care i-ar fi scos de sub jugul stăpânirii romane. În plus, mozaismul devenise o religie a timpului, aplicată sau nu de cei ce se considerau promotorii ei, arhiereii şi cărturarii. Poporul iudeu îşi îndrepta paşii an de an spre Ierusalim, aducând cinstire templului şi locaşurilor sfinte. De data aceasta însă vin să vadă şi să asculte un Mare Prooroc, vindecător de boli, iubitor de străini şi de vameşi, cu inima de-a pururi deschisă spre cei părăsiţi sau nevoiaşi, pe Cel care iartă păcatele celor ce se pocăiesc, care dă vedere orbilor şi vindecare leproşilor şi paraliticilor, dar mai ales pe Cel care înviază morţii (Matei 11, 5; 19, 22; Marcu 5, 23; Ioan 11, 41-44). Acesta e Mesia cel prezis de profeţi (Luca 10, 19).

Ce deosebire între popor, care cu atâta evlavie L-a întâmpinat pe Hristos, şi conducătorii lui sufleteşti, aprinşi de mânie şi ură fără de margini!

Despre ura şi zavistia arhiereilor, fariseilor şi cărturarilor, Sfânta Evanghelie relatează următoarele: „Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul. […] Şi s-au sfătuit arhiereii şi cărturarii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 11, 47-48; 12, 10-11)

Ura şi zavistia întunecă pe om, după cum este scris: „Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi nu ştie încotro se duce pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11). Despre această orbire şi împietrire a inimilor fariseilor şi cărturarilor profeţise marele prooroc Isaia, spunând: „Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă, şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-l vindece.” (Isaia 6, 10)

Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre zavistia mai-marilor iudeilor, spune: „Mută-te cu mintea la zavistia cea mare şi care a fost pentru lucruri preamari, ce s-a făcut de nebunia iudeilor asupra lui Hristos. Pentru ce Îl zavistuiau? Pentru că făcea minuni. Şi care erau minunile pe care le făcea? Mângâierea săracilor şi hrănirea celor flămânzi; învierea morţilor, iar Cel ce-i învia era zavistuit. […] Cu o armă ca aceasta, începând de la întemeierea lumii până la sfârşitul veacurilor, pe toţi îi răneşte şi-i surpă stricătorul vieţii noastre, diavolul, care se bucură de pierzarea noastră, el, care a căzut din zavistie din cer, şi pe noi cu aceeaşi patimă ne surpă.”

Şi totuşi, ura fariseilor şi cărturarilor n-a putut acoperi covârşitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu, căci Hristos de bunăvoie a primit a pătimi pentru noi, oamenii, a se da în mâinile celor fărădelege pentru ca pe noi să ne scoată din fărădelege.

Domnul Hristos Se arată astăzi în splendoarea Sa mesianică, pentru ca cei credincioşi să aibă bucurie mare şi prin aceasta să înfrunte săptămâna îndurerată a patimilor, care este plină de nădejdea Învierii, pentru că Învierea este actul suprem al dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu, Care a pecetluit pentru totdeauna triumful vieţii şi al bucuriei asupra morţii şi întunericului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spunea: „Dacă Hristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi credinţa voastră, zadarnică şi propovăduirea noastră” (I Corinteni 15, 14).

Alaiul Intrării în Ierusalim a fost icoana pe care s-a pecetluit dragostea celor sinceri faţă de Cel care fusese tămăduitor şi slujitor. Nu numai învăţătura lui Iisus era minunată, ci şi puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viaţă. În mod deosebit, Hristos, Cel ce a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25), Se arată biruitor asupra morţii, înviind pe Lazăr. În acest sens, intrarea lui Iisus în Ierusalim are două înţelesuri: unul de biruinţă asupra morţii lui Lazăr, iar celălalt de anticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi.

Intrarea Domnului în Ierusalim cu alai reprezintă intrarea sfinţeniei în intimitatea noastră. Privirea noastră în ochii Săi Îi cere ajutor în lupta cu păcatul, adică în lupta cu încercarea morţii de a ne umbri şi a ne îndepărta de Lumină. Dumnezeu, Care cunoaşte puterea fiecăruia dintre noi, ne va da puterea harului luptei celei bune şi a biruinţei împotriva ispitelor de tot felul. De aceea, să-L întâmpinăm şi noi pe Mântuitorul! Să înlocuim ramurile de finic cu fapte bune, hainele aruncate înaintea Mântuitorului să fie pentru noi exemple de lepădare de toate deprinderile dăunătoare sufletului spre înnoirea noastră prin pocăinţă şi împărtăşirea din Izvorul nemuririi!

Din pilda celor ce L-au întâmpinat pe Mântuitorul trebuie să învăţăm trei lucruri: să aruncăm hainele păcatelor printr-o adevărată mărturisire, părăsind astfel obişnuinţa cea rea prin dezbrăcarea de omul cel vechi. Apoi să înălţăm stâlpările biruinţei, printr-o convertire desăvârşită, călcând peste cei trei mari duşmani ai omului, de la care vine ispita: trupul, lumea şi diavolul. Şi în al treilea rând, să ne apropiem cu veselie, cu zdrobire de inimi, de Sfânta Masă a Pâinii vieţii, zicând: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”

Duminica Floriilor este punct de început al privegherii pentru adâncirea în gândurile prăznuitoare ale evenimentelor care ţin de mântuirea noastră. De fapt, Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este precedată de sâmbăta lui Lazăr, în care Biserica pomeneşte învierea lui Lazăr făcută de Domnul nostru Iisus Hristos şi care are legătură şi cu Duminica Stâlpărilor, în înţelesul că primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Hristos, care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată şi de învierea dreptului Lazăr, de minunea premergătoare primirii triumfale a Domnului în Ierusalim. Drept aceea, putem afirma că Praznicul Intrării în Ierusalim este cuprins între două Învieri: pe de o parte, Învierea cea de obşte, reprezentată de învierea lui Lazăr, iar pe de altă parte, slăvita Înviere a Domnului Hristos, care va încununa săptămâna patimilor.

Dar intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este şi prefigurarea intrării Sale ca om în Ierusalimul ceresc. Însă această intrare în Ierusalimul cel de sus se va realiza prin Învierea lui Hristos din morţi şi prin Înălţarea Sa la cer. Distanţa dintre Duminica Floriilor şi Duminica Învierii devine astfel pentru credincioşi coarda cea mai întinsă între viaţă şi moarte, între durere şi fericire, între blestem şi binecuvântare, între bucurie şi întristare, între cunoaştere şi neştiinţă, între lumină şi întuneric.

Săptămâna Mare este perioada verificării sufletului nostru. Praznicul Floriilor devine aşadar cale deschisă pentru o trăire mai intensă a vieţii creştine în bucurii duhovniceşti pe măsura evlaviei şi a puterii credinţei fiecăruia. Căci spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Socotesc mai fericiţi pe cei ce au căzut şi plâng decât pe cei ce n-au căzut şi nu-şi plâng păcatele lor. Căci căzând s-au sculat, dar cu o sculare fără primejdii.” De aceea, să învăţăm de la Sfânta Maria din Egipt că drumul vieţii noastre trebuie să aibă o singură direcţie, o singură ţintă: dinspre casa păcatului spre Ierusalimul ceresc, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, iar semnul drumului celui bun este crucea biruinţei Sale!

Sărbătoarea aceasta este considerată ca o pregătire a Patimilor şi ca o poartă spre Înviere. Să petrecem această săptămână în reculegere, în post şi rugăciune. Iată, Hristos vine să sufere moarte de cruce pentru noi. Să-L întâmpinăm aşternându-I în cale florile recunoştinţei noastre! Hristos vine să fie vândut, să fie prins, judecat, hulit, batjocorit, răstignit pe cruce între doi tâlhari şi îngropat în mormânt pentru a noastră mântuire. Să-I fim tovarăşi pe drumul spre Golgota, cu timp şi fără timp purtând grijă să nu transformăm ramurile de finic în bice şi osanalele în strigatul obsesiv de a fi dat răstignirii! Să mergem cu El pe drumul Crucii, care este pentru noi drumul vieţii, al iertării şi al mântuirii, căci fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mântui. Şi să ne bucurăm cu toţii de prăznuirea preaslăvitei Lui Învieri!

Să-L întâmpinăm dar pe Domnul nostru Iisus Hristos cu crengi înverzite şi cu inima primitoare, ca Domnul Hristos să nu intre numai în Ierusalimul cel pământesc, ci mai ales în Ierusalimul sufletului nostru, pe care să-l împodobim ca pe o cetate a păcii sfinte!

De altfel, ramurile de salcie şi florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuţilor adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi a trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pentru că Sfânta Împărtăşanie este Intrarea Domnului în Ierusalimul cel dinăuntru al inimii noastre. Iisus Hristos Se odihneşte în noi prin Taina Sfântului Botez, prin rugăciunea însoţită de pocăinţă şi de fapte bune, încununate prin unirea cu Hristos Domnul din Sfânta Euharistie. Dar cel mai mult Se odihneşte înăuntrul nostru şi poposeşte în inima noastră prin taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, după cum El Însuşi spune: „De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă întru voi.” (Ioan 6, 53)

Floriile sunt pridvorul înflorit al Paştilor. Drept aceea, „să ne veselim toţi credincioşii cu un glas, aducând lui Hristos şi noi acum, ca pruncii aceia, stâlpări de virtuţi. Să-I întindem haine de fapte dumnezeieşti şi cu taină să-L primim în suflete!” (Stihiră la Vecernia mică)

Preot GHEORGHIŢĂ NIŢĂ

Parohia „Sfântul Nicolae” Câmpulung Moldovenesc

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: