Cine încă nu ştie de măiestria picturală şi de meşteşugul pedagogic al Puşei Pâslaru, cu ucenici sârguincioşi în prestigiosul Colegiu de Arte „Ciprian Porumbescu”, să-i treacă pragul atelierului şi să-i numere „progeniturile”, copiii mulţi (toţi ai ei cum zice cu mândrie) adunaţi în preajmă-i ca piticii în jurul protectoarei Albă ca Zăpada. În spaţiile atelierului ei e un văzduh de poveste – nu albastru de Voroneţ, nu albastru de Sabin Bălaşa, ci albastru de Puşa Pâslaru. Indescriptibil precum respiraţia pruncilor ori litania din sihăstrii. Odaia cu ucenici este permanent irizată de acorduri visătoare – patetice – muzica emisă fără întrerupere, scrisă de îngerii Muzei sporeşte dimensiunea poetică în care micii zugravi pun pe pânză lumini din propria lor poveste.
Un albastru de excepţie (imagini color de la un capăt la altul, hârtie bună, tehnoredactare de meseriaşi) tipărit în 2012, intitulat „Micii Picasso” (de ce nu Micii Luchian, Andreescu, Ţuculescu?) este dincolo de o binemeritată ispravă, o Istorie a copilăriei care inserează un şir de promisiuni: Daria Anastasiei, Georgiana Apopei, Ovidiu Bejinariu, Amadeea Bilius, Irena Bilius, Francesca Bucaciuc, Alesia Antonia Bucătaru, Andrei Budeanu, Maria Ioana Budeanu, Anca Burcă, Letiţia Ciubotariu, Vlad Ciubotariu, Sofia Ciot, Irina Ciurlică Creţu, Mălina Corodescu, Sabin Doboş, Magdalena Drăgoi, Ioana Duceac, Pavel Antonie Florea, Ştefan Alexandru Gheban, Ana Maria Golea, Maja Hriţcu, Mihai Lateş, Maria Silvia Lehaci, Ştefania Mangâr, Ioana Maria Martiniuc, Karla Mihai, Teodora Mihăilă, Andrei Mihordea, Ana Nicolae, Anastasia Nicolau, Teodora Nicolau, Alexandra Miţulescu, Ioana Maria Olariu, Smaranda Ioana Papuc, Ioana Robciuc, Iustina Stanca, Bianca Ruxandra Surdu, Taria Terteliu, Maria Daria 
Tompea, Carmen Trifina, Ingrid Trifina, Ionuţ Nicolae Ţucă, Mălina Andreea Ungureanu, Diana Beatrice Ursulean, Ştefana Laura Vida. „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge,/ Vânturile, valurile?” (M. Eminescu) Câţi din acest generos şir au acolo sus o stea norocoasă? Poate doar unu, poate niciunu. E imposibilă premoniţia, cum imposibil e să faci o selecţie dintr-o astfel de recoltă bogată. E cum ai dezveli de frescă o mănăstire şi te-ai opri doar la o singură ilustraţie care, privită numai în context, contextualizată în panoramă are personalitate/ unicitate. Oricum, cele mai bune lucrări sunt cele îmbibate de naturaleţea simţirii – construite de ingenuitatea eului „nepervertit” de educaţia sprijinită pe şablon. Sunt piese rezistente în acest album, demne de expoziţii pretenţioase, care ar putea figura pe simeze internaţionale sau, de ce nu?, în cărţi despre inocenţă şi vis, într-o piaţă care să pună în circuit valori nu prefabricate de calculator, ţepene, strânse, exacte, urâte, goale de ecou cum vedem în supraproducţiile editoriale ce invadează librăriile şi papetăriile de azi. Albumul cu ucenicii zugrăviţei Puşa Pâslaru subzistă pe un paradox: unitate în diversitate şi diversitate în unitate. Cromatica este fabuloasă. Precum Copilăria din care îşi trag rădăcinile şi esenţele. Din fiecare „icoană” te priveşte câte o pereche de ochi însprâncenaţi de curcubeu şi miracol. E în acest album un univers care se relevă privirii şi nu cuvintelor, şi pentru că „muzica îţi dă ideea spaţiului” (Baudelaire), iar pictura e memorie, umblare/introspecţie în timp. Întotdeauna mi-au plăcut cărţile ilustrate (mai ales cele de autori ruşi, de după ’50) şi încă am în minte să fac asta mâine, poimâine. Puşa mă provoacă: în Albumul tot subliniat e un raft-sinteză – botanică, zoologie, astronomie, oceanografie, teologie, poesie. Truda sa (întotdeauna nemăsurată, sedimentată după pânze şi rame) este, în cele din urmă, o expresie a şcolii metafizice plastice din Bucovina din care fac parte nume cu relief: Lucia Puşcaşu, Angela Bolnavu, Camelia Sadovei, C. Ungureanu-Box, Cătălin Alexandru Chifan, Iulia Asimionesei şi Nicolae Moroşan. Pe Moro l-am pus în… pomelnic la sfârşit nu pentru că îl cunosc de 30 de ani (l-am mai şi cununat în biserica din Grăniceşti! Şi la ospăţ m-a însoţit un mare scriitor, Mircea Ciobanu), ci pentru că e fiul pălimarului din sat (şi el de 30 de ani la ceaunul cu cărbuni şi tămâie, la toacă şi clopote, acum de 86 de ani – alături de soaţă, confecţioneră de „sfinţişori” cu… design!) şi că purtând pălării „popeşti” şi barbă ca la Athos, e într-o surdă competiţie cu mine. Cum? Vine în sat, trece pragul bisericii şi – oamenii năuciţi de post şi tămâie – i se înclină, îi apucă mâinile şi se dau la pupat… (Până Moro nu râde cu poftă şi le sparge evlavia, cei mai mulţi dintre pioşi cred că e un popă de pe undeva). Asta, da concurenţă! Dar şi dacă ar fi să vină Moro în serviciul parohiei, tot nu ar avea o soartă mai bună decât predecesorul (tot Moroşan!!!), George Micos, care s-a retras din propriul sat natal numai după un an de pastoraţie exemplară, nu pentru că nu ştia că „un om de spirit ar fi adesea la mare strâmtoare, lipsit de societatea proştilor” (La Rochefoucauld), ci pentru că „proştii se folosesc de oamenii de spirit la fel cum cei scunzi poartă tocuri înalte” (Vauvenargues)…
În capătul acestui excurs (deloc exegetic, analitic, exhaustiv), subliniez încă o dată mărinimia păstoriţei de fluturi, Puşa Pâslaru, vocaţia sa de îndrumător charismat, talentul său reflectat în „viziunile” care îi conferă individualitate şi, totodată, ideea de a însuma atâtea voci (pe câţiva din cei antalogaţi i-am remarcat şi la grădiniţa „Aşchiuţă”, descoperiţi şi îndrumaţi de către educatoarea Angela Trestiana, ea însăşi polivalentă în aria cultural-didactică). Cred că lucrarea Puşei Pâslaru ar trebui multiplicată/reeditată – într-un tiraj consistent beneficiarii vor înţelege în toată substanţa mesajul pictoriţei-pedagog: „Dăruind, rămâi în vibraţia abundenţei”. Cărţile trebuie citite, muzica trebuie ascultată, arhitectura, sculptura, pictura cer percepţia prin privire, cer ochiul (in oculi habet anima). Un album este o cronică – oricât ar fi de versat în descripţii, rămâne doar o cronică de hârtie. Ochiul se hrăneşte cu altceva. Ochiul e făcut pentru delir. Pentru lumină şi noapte. Pentru nuanţe. Pentru infinitate. Pentru viziuni şi clarviziuni. Pentru adâncimi celeste şi oceanice. Pentru infinitul din sinele din noi. Puşa Pâslaru în această misie este – ca orice artist veritabil, un explorator singuratic (cu hărţi enigmatice înainte, cu cărţi despre culturi şi civilizaţii ancestrale). Pe cât de ezoterică e în asceza sa creatoare, pe atât de strălimpede în ce transmite şi concretizează învăţăceii ei.
CONSTANTIN HREHOR
P.S. Sunt îndată 3 ani de când am primit albumul şi i-am promis Puşei că am să fac o consemnare. Acum i-a venit timpul. Zis-a Emerson: „Să nu citeşti niciodată o carte care n-are măcar un an vechime”…
Comentarii