Mai tot creştinul ajuns, să zicem, la maturitatea credinţei şi la oarece stare materială, visează, în noile condiţii, să ajungă la Locurile Sfinte. Alexa Paşcu a reuşit să-şi împlinească visul şi încă în circumstanţele vitrege de până în ’89, când, fiind lucrător la bancă, s-a procopsit, pe timpul voiajului (parcă numai el!), cu doi băieţi cucuieţi, având epoleţii bine camuflaţi şi cu o trăsătură definitorie: maximă vigilenţă şi informarea imediată a superiorilor. În orice caz, pentru dumnealui a fost o experienţă inedită (ăştia îşi mai dădeau şi în petic), alături de cea eminamente religioasă, prezentată de autor în cea mai recentă carte de proză a sa, intitulată Pelerin în Ţara Sfântă (Ed. StudIS, Iaşi, 2015). Paginile relatează sinusoidal, când la temperatura obişnuită, când cu implicare afectivă, întâlnirea cu toposul înmiresmat, păstrând urmele paşilor Mântuitorului, amintirea fără de număr a minunilor, glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5), strigătul omenesc „Eli, Eli, lama sabahtani!” (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” – Matei 27, 46) al Celui ce, aflat pe Cruce, îmbrăţişa întreaga omenire din toate timpurile, minunea minunilor – Învierea, „cu moarte pre moarte călcând”, şi învestirea Apostolilor cu propovăduirea Evangheliei la neamuri, în Biserica întemeiată de Însuşi Hristos: „…şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
A. Paşcu străbate ţinutul, ce aminteşte de vieţuirea pământească a lui Iisus, uneori ca un turist obişnuit, alteori, încântat şi vizibil emoţionat, având în coasta sa, cum spuneam, prezenţa nu tocmai agreabilă a urmaşilor lui… Iuda Iscarioteanul. Trebuie spus că, pe ici-pe colo, prezentarea traseului parcurs capătă caracter de reportaj gazetăresc, grupul fiind condus de un părinte pe numele său Ciprian, de la care aflăm că Ierihonul (400 de metri sub nivelul mării şi cel mai excavat oraş după Ierusalim) pare a fi, în istoria omenirii, cea dintâi aşezare urbană cu ziduri de apărare, având o contribuţie importantă la civilizaţia lumii.
Cititorul are din când în când surpriza plăcută să descopere fragmente care amintesc de faptul că A. Paşcu e şi poet. Aşa, de exemplu, Mănăstirea Gheorghe Hozevitul, privită din depărtare, notează autorul, părea că este lipită de stânca uriaşă din partea stângă a râului, asemenea unui cuib de rândunică, lavră unde a vieţuit scurtă vreme Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, înainte de a se retrage definitiv într-o peşteră din apropiere.
Primit peste tot cu dragoste, grupul ajunge în inima Pustiului Iudeii, la Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit, datând din anul 478, o adevărată citadelă spirituală a monahismului ortodox. Aici, pelerinii au ocazia să guste din apa unui izvor apărut în chip minunat, în urma rugăciunilor Sfântului Sava, aflând totodată că domnitorii români Neagoe Basarab şi Petru Rareş au contribuit cu generozitate la refacerea acestui aşezământ monahal şi că acelaşi sfânt a vieţuit, înainte de a se retrage în mijlocul pustiei, în locul unde este ridicată Mănăstirea Sfântul Teodosie cel Mare. Autorul ne informează, preluând cuvintele părintelui ghid, că acesta este începătorul vieţii de obşte. În completare, vizitatorii află că acelaşi sfânt a fost călăuzit de Dumnezeu spre această peşteră şi că tot aici s-au adăpostit şi cei Trei Magi de la Răsărit, după ce au mers să se închine Pruncului Iisus (…). Fiind îndrumaţi de îngerul Domnului, magii au evitat să-l întâlnească pe Irod, întorcându-se în ţara lor pe altă cale.
Cartea lui A. Paşcu dezvăluie, prin parcurgerea distanţelor, şi o serie de aspecte din istoria zbuciumată a locului: Betleemul a rămas un sat mic şi neînsemnat până în secolul al IV-lea, când Sfânta Elena a ridicat deasupra peşterii Biserica Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, iar la Ein Karem Biserica închinată Sfântului Ioan Botezătorul a fost transformată de musulmani, timp de patru secole, în urma căderii puterii cruciaţilor, în grajd pentru vite. Gustul amar al unor astfel de informaţii se preschimbă la iuţeală în opusul său prin vizitarea impunătoarelor biserici din Nazaret, Cana Galileei sau a celei ortodoxe de pe Tabor, deasupra căreia, la Sărbătoarea Schimbării la Faţă, vine un nor, la vremea cântării Heruvicului, din care se desprind bucăţele de forma unor mici sfere albe ajungând deasupra turlei bisericii.
În drumul lor spre Sinai şi Mănăstirea Sfânta Ecaterina, pelerinii trec pe lângă Qumran, locul unde s-au descoperit Manuscrisele de la Marea Moartă, şi au posibilitatea să admire Masada (ebr. Meţada), ultima şi impunătoarea fortăreaţă a evreilor din anii 70 – 73, în rezistenţa lor eroică, înfruntând armata împăratului Vespasian. Mănăstirea Sfânta Ecaterina, cetate a spiritualităţii patristice şi filocalice, impresionează prin austeritate şi trăire duhovnicească, altarul bisericii fiind aşezat chiar pe rugul văzut de Moise arzând, dar care nu se mistuia. Acel rug este şi acum. Ramurile lui se întind pe zidul din spatele bisericii, iar rădăcina este în Sfântul Altar, unde se află moaştele Sfintei Ecaterina.
Punctul culminant al călătoriei este, desigur, urmarea paşilor Mântuitorului din Muntele Măslinilor (Grădina Ghetsimani), refacerea Drumului Crucii (Via Dolorosa) şi închinarea la Sfântul Mormânt, unde, conform tradiţiei, doar Patriarhul ortodox are dreptul să ţină slujba de Înviere, când are loc minunea venirii Sfintei Lumini. Nu cu mult înainte, e posibil să sune în urechile adevăraţilor pelerini vuietul strigătului care a înconjurat întreg Pământul, „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, şi să-i facă să simtă o anumită apăsare a propriei responsabilităţi, căci Iisus a fost cusut în cuie pentru păcatele tuturor generaţiilor. Aici, fiecare se află cel mai aproape de Adevăr, ceea ce n-a înţeles la vremea aceea Pilat. De aici, sugerează autorul, pentru cei ce s-au pătruns de „Evidenţa Absolută” (Basarab Nicolescu), e o singură Cale, aceea a Vieţii.
Comentarii