„El pune Taina sub semnul Tainei, păcălindu-ne, învăluindu-ne şi pe noi, cititorii, în aerul misterului, greu de pătruns fără ajutorul practicilor ezoterice, al imaginarei crengi de aur”
(Mihai Cimpoi)
Am luat aceste cuvinte din prefaţa reputatului critic literar, academicianul Mihai Cimpoi, la culegerea de povestiri şi nuvele adunate sub incitantul titlu „De ce ne iubesc femeile?” (Micto, Cernăuţi, 2014). Autorul este Grigore Crigan, unicul, la momentul actual, dintre bărbaţii condeiului din spaţiul literar al Bucovinei înstrăinate care are curajul să abordeze genul prozei. Înainte a fost şi rămâne scriitorul Grigore Bostan, după plecarea sa la „Eterna” lăsând un mare gol în tot ce-am putea numi continuitatea tradiţiilor literare în acest spaţiu. La ora actuală unul Grigore Crigan combate părerea că nordul Bucovinei naşte doar poeţi şi nu poate fi decât un apanaj al plângerii în versuri. De fapt, începând ca traducător la „Zorile Bucovinei”, Grigore Crigan a abordat genul epic din tinereţe, deşi a debutat editorial ca prozator în plină maturitate („Casa cea nouă”, 2002) şi este cunoscut mai mult ca publicist. În această ordine de idei se cere să menţionăm că el este unicul dintre confraţii de condei care n-a trecut prin sporadice experienţe poetice. Sau poate a scris şi versuri, „condamnându-le”, spre deosebire de creaţiile narative, pentru totdeauna la sertar. În orice caz, nu ne amintim ca Grigore Crigan să fi cochetat cu poezia.
Astfel, şi-a asumat un rol cu totul aparte în procesul literar din nordul Bucovinei, şi încă unul dintre cele mai dificile. Or, proza scurtă căreia îi dă preferinţă scriitorul este unul din genurile cele mai complicate, care necesită măiestria de a condensa mai multe idei şi emoţii într-un spaţiu foarte restrâns. Este genul care necesită multă putere de concluzie, o aleasă rafinare. Cele mai scurte povestiri din respectivul volum – „Cer cu lacrimi”, „Vioara”, „Argentina, „Fotografiile”, deşi sunt concentrate pe cel mult două pagini de carte, cuprind un întreg univers uman, sunt adevărate bijuterii literare. Fiecare se încadrează într-o metaforă, constituind o parabolă menită să-l revigoreze spiritual pe cititor. „Cer cu lacrimi”, bunăoară, este o parabolă pe tema indiferenţei, ce-i însoţeşte pe majoritatea oamenilor adulţi prin viaţă, despre nepăsarea ce-şi face cuib în suflet când adulţii încetează de a mai avea ceva din puritatea copilăriei. De la o banală întâmplare, căderea mortală a unui cocostârc după ce s-a lovit de o sârmă, autorul ne duce cu gândul la cataclismele lăuntrice ale fiinţei umane: „Doamne, se gândi cu amărăciune bătrânelul ce semăna cu un apostol, a mai trebuit să moară încă o pasăre atât de frumoasă, atât de nevinovată şi atât de plăcută Celui de Sus, pentru a scoate încă o dată vălul de pe ochii oamenilor; ca să vadă şi unii, şi alţii cât le sunt de pustiite, ca de piatră, sufletele…”.
În „Blestemata”, acelaşi motiv al nepăsării, dublat de sentimentul fricii, de laşitatea oamenilor sortiţi să-şi trăiască viaţa în supuşenie şi ascultare, capătă dimensiunea unei incomensurabile tragedii. Şi aici se face simţită arta autorului de a nu spune totul, ci doar de a sugera adevărurile rămase dincolo de rândurile scrise. Însă odioasa întâmplare, când nişte ţărani, scoşi la muncă în zona de frontieră, urmăresc fără a întreprinde ceva cum o scroafă sălbatecă sfârtecă o tânără femeie, mamă a patru copii, iese din tiparele prudenţei impuse autorului. Doar nu e greu să presupunem că nuvela, ce transmite mesaje axate pe un motiv simbolic, a fost scrisă într-o perioadă când gândurile nu puteau fi aşternute liber pe hârtie, când autocenzurarea era pentru autor o necesitate vitală. Martorii acestei scene de groază nu pot întreprinde nimic pentru a salva victima, deoarece sunt supravegheaţi de un grănicer şi chiar o privire aruncată peste sârma ghimpată ce marchează hotarul între fraţi poate fi interpretată ca o crimă contra statului. E şi aceasta o parabolă despre blestemul căzut peste un neam, autorul exprimând alegoric prin crunta bestie ce-o sfâşiase pe tânăra mamă, soarta unui neam sfârtecat în bucăţi. Zădarnic îşi face examen de conştiinţă şi se autobiciuieşte unul din eroii nuvelei, scârbit ca şi ceilalţi pe propria lui neputinţă: „Au asistat la acea întâmplare ca nişte muţi, ca nişte fiinţe ticăloşite, cu inimile de piatră… Îşi pierduse stima faţă de sine, preţul ce şi-l dă omul sieşi. … Şi, poate pentru prima oară în viaţă, ar fi dorit să moară, să dispară, aşa dintr-odată. Să se crape pământul şi să-l înghită pentru totdeauna. Cum să mai trăieşti pe lumea asta, dacă n-ai trecere mai întâi şi-ntâi în faţa ta? Şi se trezi, pronunţând, asemenea lui Mihai Doru, ce-i drept, abia auzit, în şoaptă: Blestemata… Blestemata!”
Distinctele calităţi narative ale autorului cel mai pregnant se evidenţiază în nuvela „Iarba ochilor tăi…” sau “De ce ne iubesc femeile?”, care reconstituie perioada cernăuţeană a poetului Paul Celan, prototipul lui Ancel. În aceste pagini răscolitoare de nostalgii se intercalează strategia incertitudinii (protagonistul e într-un veşnic zbucium sufletesc, trăitor într-o realitate nebuloasă) cu inflexiuni melancolice şi sensibilităţi poetice. Peste toate acestea se aşterne o misterioasă atracţie pentru nostalgicul care nu vindecă, nu alină dureri, ci distruge, mistuie, stimulează arderea interioară. Tot aici, mai pronunţat decât în alte filigrane nuvelistice, Grigore Crigan apare ca un virtuoz al detaliului artistic. E suficient să aduc în sprijinul acestei afirmaţii secvenţele care descriu plimbarea personajului central Anci cu prietenul său Horia, într-un moment de respiro de la munca istovitoare la un „ciudat” ziar, pe strada Domnească (Kobyleanska, pe care ei o mai numeau „Domnească”). Orice om, dacă nu umblă cu capul în nori, în ziua de astăzi va parcurge la pas normal, dintr-un capăt în altul, în cel mult zece minute această stradă pietonală, cu apusele-i urme ale frumuseţii de odinioară. Însoţindu-i imaginar pe cei doi prieteni, va trece o veşnicie până vom străbate-o, poposind în emoţiile şi amintirile lor, până vom ajunge la scena de un tragism şi comic grotesc declanşată la redacţia „ciudatului” ziar. E imposibil de a o reda, trebuie citită şi recitită nuvela pentru a savura din plin comicul absurdului celor petrecute la o şedinţă a colectivului responsabil de versiunea românească a ziarului. Se vede că autorul, care şi-a consacrat viaţa muncii de creaţie la ziar, dar a făcut şi nu puţină salahorie în acest domeniu, cunoaşte în amănunte cele descrise cu har artistic. Revenind la mesajul nuvelei, nu e de neglijat semnul interogativ din titlu. Adică, „de ce ne iubesc femeile” nu e o constatare, răspunsul rămânând o enigmă chiar şi pentru bărbaţi foarte subtili.
Deşi autorul spune tuturor că „modesta sa carte e despre câte-n lună şi stele, numai despre dragoste nu e”, totuşi cititorul, chiar şi cel mai puţin iniţiat în tema respectivă, rămâne cu o altă părere. Or, subiectele de inspiraţie rurală adunate în această carte gravitează în jurul unor oameni simpli, deschişi la suflet, care, poate fără să-şi dea seama, iubesc şi preţuiesc valorile supreme ale existenţei umane. Găsim printre ei figuri de eroi neobişnuiţi, ciudaţi, inadaptabili, cum este bătrânul profesor de etică (nuvela „Profesorul de etică”), dar care, în pofida unor evidente aparenţe, nu sunt nişte rataţi, nişte învinşi ai sorţii. Din generoasele idei pe care Grigore Crigan le unifică în noua sa carte, temele umane îşi găsesc albia potrivită, prefigurându-se totodată şi o serie de probleme acute ale existenţei rurale – deficitul de suflet, migraţia în străinătate, pierderea tradiţiilor naţionale. Paralel, însă, există şi o altă lume – simplă şi bună, bogată cu duhul, pe care, din păcate, o mai putem întâlni doar în paginile cărţii.
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii