Mihai Mateiciuc şi „Omul din Orphales”

Omul-din-orphalesMultă lume şi puţini oameni! a exclamat cineva odată. Pentru că definirea persoanei umane nu are nimic în comun cu aspectul exterior, acelaşi, cu mici variaţiuni, pe întreg globul pământesc. Omul, fiind creaţie a lui Dumnezeu, se caracterizează, în primul rând, prin iubire, ca expresie şi răspuns adecvat la dorul Creatorului faţă de cel ce a încoronat creaţia. Doar cultivarea relaţiei cu veşnicia Cerului şi revărsarea harului asupră-i îl înnobilează şi îl face să simtă că e grabnic călător pe pământ şi un cuceritor al propriei identităţi. Menirea omului nu e lupta cu alţii, cădere asigurată, ci cu sine însuşi întru înălţare spiritual-duhovnicească, ideea centrală a cărţii lui M. Mateiciuc, intitulată „Omul din Orphales” (Ed. Ion Prelipcean, 2012), substantivul propriu fiind explicat de autor: cetate prezentă în „Profetul” (magnifica lucrare publicată în limba engleză, la anul 1923) a marelui gânditor şi poet de excepţie a lumii arabe – Kahlil Gibran (1883 – 1931).

Marx şi toţi cei ieşiţi de sub pulpana acestuia visau diabolic (arborele lor distructiv a expulzat în lume destule progenituri, iar impresia e că numărul creşte) nimicirea religiei şi transformarea omului într-o simplă unealtă dobitocească fără niciun orizont, evident distrugerea esenţei fiinţei umane. Astfel, omenirea, adusă pe toboganul pauperizării spiritului, se dă de-a dura la vale într-o veselie şi, unde n-au reuşit cominterniştii înfăşuraţi în steaguri roşii, a căror duritate a întrecut orice măsură, izbândesc globaliştii cu politica lor aşa zisă corectă, ambalată într-un hedonism deşănţat peste care călăreşte triumfător sexualitatea adusă până la limitele ei extreme.

M. Mateiciuc, fără să aibă o formaţie teologică, scrie cărţi întru apărarea demnităţii şi a libertăţii omului, sub nicio formă un individ redus la simţuri şi dorinţe, ci persoană trăitoare pe pământ şi chemată la desăvârşire cerească. Grandoarea de aici e o efemeridă din care nu se alege nimic altceva decât praful şi n-o spune doar un creştin: Am văzut un olar la roata lui cântând./ Modela vase amestecând/ Glorii de împăraţi,/ Lacrimi de om de rând. (Omar Khayyam – „Rubaiate”, în trad. Paulei Romanescu).

M. Mateiciuc, în calitatea lui de intelectual, se simte om al cetăţii pământeşti pledând şi în această carte pentru salvarea omenirii sau, cum s-a exprimat cândva părintele Dumitru Stăniloae, pentru „restaurarea omului în Iisus Hristos”. Autorul rădăuţean foloseşte aici un laitmotiv de anvergură – Casa Sufletului –, atrăgând atenţia chiar de la început asupra importanţei conceptului: În primul rând: Casa Sufletului are o miraculoasă realitate, o semnificaţie extrem de reală şi deosebită. Pe zidurile ei nu apasă bolta. N-apasă nici hăul care înconjoară pământul. Să cauţi şi să afli intimitatea acestei case, pe alte căi de acces decât harul, este o caznă zadarnică. În al doilea rând: Cărarea Împărăţiei este singurul drum către ea, spre unirea cu Ziditorul şi cu creaturile sale. De amintit că aceeaşi pledoarie o găsim şi într-o altă lucrare, tot a unui bucovinean: a se vedea „Cheile Împărăţiei”, apărută acum câţiva ani şi semnată de părintele-poet Constantin Hrehor.

Îndemnul insistent al lui M. Mateiciuc este ca armătura Casei să fie cât mai solidă, formată din rugăciune perseverentă, ca expresie a credinţei, aşezată pe temelia netrecătoare a iubirii. Niciodată nu se va vorbi îndestul despre dragoste, pentru că doar aceasta îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu. Dacă egoismul şi egocentrismul ne aruncă obligatoriu în chingile dependenţei şi a sclaviei, iubirea ne redă libertatea şi capacitatea de comuniune şi armonie.

A clădi sufleteşte e o acţiune capitală pentru Viaţă, e de părere autorul, o necesară premisă de a face parte din rândurile „aristocraţiei cereşti”, cum duhovniceşte bine se spune. Asta înseamnă, potrivit celor afirmate până aici, ca omul să nu ajungă în situaţia de a ucide sau să rănească pe cineva, nici măcar cu cuvântul, care poate clădi ori dărâma. Acelaşi teolog de renume, D. Stăniloae, face o afirmaţie ce ar trebui să pună omenirea pe gânduri şi s-o facă să reacţioneze în consecinţă: „Cuvântul e cea mai mare forţă spirituală a celei mai înalte fiinţe create. (…) E absurd să se ridice cuvântul împotriva sa însuşi sau a temeliei sale” (Iisus Hristos sau restaurarea omului). Iubire-cuvânt-adevăr ori Calea, Adevărul şi Viaţa, treimea nedespărţită care îl călăuzeşte pe cel responsabil pentru destinul său şi a celor din jur. Dacă fiecare şi-ar clădi o Casă a Veşniciei, ar constata la un moment dat că s-a realizat una uriaşă, o Biserică pe care străluceşte crucea Mântuitorului, mărturie a Iubirii, ca altar de jertfă dar şi de viaţă înălţătoare, într-o comuniune născătoare de veşnicie. Din păcate, în loc să trudim perseverent pentru a ne aşeza sufletul în Casa Confortului Suprem, ceea ce echivalează cu „sânul lui Avraam”, ne căznim să ne afundăm materia perisabilă a trupului într-o pierzătoare comoditate plină de toate bolile, legându-l pentru totdeauna de glie. De aici, o altă povaţă a scriitorului: a clădi în afara Timpului, o asemenea persoană netemându-se de timp, iar percepţia acesteia, măcar în astfel de momente, nu va fi de trecere accelerată, după celebra formulă antică fugit irreversibile tempus.

Nimic mai adevărat decât zicerea autorului: Cel care clădeşte sufleteşte ştie că arhitecţii cei mai buni sunt maeştrii spirituali, duhovnicii, cu care te poţi sfătui în tot lucrul, căci fără un asemenea maestru e posibilă oricând ratarea ori „căderea în sus”, cum se exprimă rugătorii îmbunătăţiţi, adevăraţii vieţuitori în smerenie, la adresa celor ce au impresia că deja au ajuns la starea de sfinţenie. Ne predăm, prin duhovnic şi rugăciune permanentă împletită cu fapte bune, Celui ce ne păstoreşte. Învaţă-mă să trăiesc în ea (Casa Moştenirii Cereşti) numai după voia Ta şi trăind cu Tine să gust din roada mulţumirii depline, putând spune şi cu Petru: „Doamne, bine este mie să fiu aici”.

Autorul se referă în carte şi la unul din aspectele cele mai importante ale vieţuirii noastre pământeşti. Consemnează el la p. 61: În stările de fericire, oamenii nu se tem de decepţii. Şi nici nu vor să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Problema e că fericirea se ia de mână chiar cu decepţia şi că de cele mai multe ori, atunci când crezi că în alergarea fără odihnă ai ajuns-o ori a dat ea peste tine, constaţi destul de repede că ţi-a scăpat printre degete şi a dispărut fără urmă. Cu alte cuvinte, starea de fericire e o himeră cu care se amăgeşte lumea, în cavalcada ei către nicăieri. Şi dacă tot ne învârtim în jurul Casei Sufletului, cu gândul la Cetatea Celestă, să spunem că fericirea ne aşteaptă zâmbitoare, aflându-se de fiecare dată în linguriţa cu împărtăşanie, în cântarea neauzită a îngerului păzitor „Vrednic este!”. Momentul reaprinde instantaneu Dorul creştinului de a se apropia tot mai mult de Iisus şi de a se uni cu Jertfitorul şi Mântuitorul. Fericirea supremă? „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Scrierea lui M. Mateiciuc face dovada unei lecturi bogate şi variate şi a unei trăiri, probabil, pe potrivă, având capacitatea de a provoca cititorul să-şi pună întrebări, în situaţia ideală când acesta o achiziţionează şi mai are şi predispoziţie de a trece peste paginile ei.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: