În calendarul celor mai însemnate date care ne sunt ca o parolă a recunoaşterii identitare, pentru românii din nordul Bucovinei, după ziua de 15 ianuarie (Naşterea lui Eminescu), cred că s-ar cuveni să urmeze 17 ianuarie – ziua când la Mahala, în familia lui Dumitru şi a Mariei Nandriş a apărut cel de-al treilea fiu, Grigore. S-au împlinit 120 de ani de la naşterea puiului de ţăran ajuns un ilustru savant în Occident, profesor emerit la Londra şi Oxford, care a lăsat posterităţii un model de sacrificiu şi nemărginită iubire pentru neamul său.
Am parcurs în acest interval de relaxare, prilejuit de sărbătorile de iarnă, drumul zbuciumatului destin al lui Grigore Nandriş – de la fericita-i copilărie, când era alintat cu numele de răsfăţ „Duruţă”, şi până la voinţa-i testamentară ca urna cu cenuşa sa să fie aşezată în pământul Bucovinei, până la clipa când pe patul de moarte Dumnezeu i-a trimis ultima bucurie – ştirea că va fi tipărită în Germania cea mai dragă carte a sa (menţionăm că Grigore Nandriş a debutat ca slavist cu un subiect religios – „Evangheliarul slav de la Putna”, încheindu-şi viaţa activă cu „Arborele lui Ieseu”). Am trecut imaginar prin toate hăţişurile vieţii acestei neordinare personalităţi şi prea mult încercate de nedreptăţi de tot soiul, citind cu nesaţ două volume din cele cinci ale cronicii „Familia Nandriş”, primite de la autorul lor – medicul de la Sibiu Gheorghe Nandriş, fiul lui Florea, unicul dintre fraţi, oprit de părinţi să rămână fecior la coasă şi la plug.
Atunci, la 27 martie 2014, când la Şcoala Medie Mahala a avut loc manifestarea istorică a dezvelirii plăcii comemorative şi conferirii instituţiei de învăţământ a numelui savantului Grigore Nandriş, mai mulţi participanţi au primit în dar neasemuita comoară – cele cinci volume, în care fidelul lor consângean a cuprins nu doar dramaticele frământări, nenorocirile şi ascensiunile familiei sale, ci şi ale câtorva generaţii de bucovineni.
Nu ne-ar ajunge pagini întregi de ziar pentru a contura chipul complex, amploarea faptelor, gravitatea greutăţilor înfruntate de Grigore Nandriş în lupta pentru izbânda idealurilor şi credinţei sale. Sper ca tinerii de astăzi din Mahala să citească cele adunate în cărţile neostenitului nepot al ilustrului savant, înţelegând astfel din ce neam de cremene provin. Din cele două volume, consacrate lui Grigore Nandriş, voi desprinde doar câteva momente de referinţă, pe care le-am auzit şi prin viu grai de la doctorul din Sibiu, dar şi de la fiul savantului, John, un as în arheologie, care în primăvara anului 2011 a vizitat baştina tatălui său.
Înzestrat cu un impresionant har de narator, doctorul Gheorghe Nandriş povesteşte cu savuros umor istorioara cum unchiul său la vârsta de vreo cinci ani s-a luat după doi fraţi mai mari să meargă la şcoală. S-a aşezat lângă ei în bancă, neluând în seamă explicaţiile învăţătorului că trebuie să mai crească. Iar când i-a spus că n-are nici un loc liber pentru el, băiatul a venit a doua zi cu un scăunel în clasă. În vara anului 1913, Grigore Nandriş, elev în clasa a şasea de liceu, împreună cu alţi doi colegi a trecut graniţa în România, dorind să se înroleze în armata română pentru a participa la cel de-al doilea război balcanic. Începutul Primului Război Mondial l-a găsit acasă la Mahala, însă în 1915, la vârsta de 20 de ani, a trecut munţii ca să-şi făurească destinul. Dar mai întâi s-a aflat doi ani pe front. În octombrie 1918, după prăbuşirea Austriei, mama Măriuca şi-a văzut toţi cei patru feciori sosiţi de pe front, lângă patul ei de suferinţă. Vasile şi Grigore erau în uniforme de ofiţeri români, iar medicul Ionică şi mezinul Gheorghe purtau încă uniformele din armata austriacă. Strângându-i într-o caldă îmbrăţişare, fericita mamă glumea că trebuie să-i păzească să nu se ia la bătaie.
După demobilizare, Grigore se întoarce la Bucureşti să-şi continue studiile. Revine la Cernăuţi după opt ani de la trecerea clandestină în Patrie. A plecat cu diploma de bacalaureat şi s-a întors cu titlul de doctor în filosofie, obţinut la Universitatea Jagellon din Franţa, după un lung ciclu de pregătire în slavistică, început la Viena şi continuat la Cracovia. Nici părinţii ţărani, nici statul român n-au investit vreun ban în instruirea sa. N-o să descriu dificultăţile şi intrigile ce a trebuit să le înfrunte pentru a ocupa locul vacant la catedra de slavistică a Universităţii din Cernăuţi, deşi era cel mai erudit specialist în domeniu. Cert e că a rămas neclintit în credinţa că „fiecare om produce înzecit când e pus la locul lui, căci numai atunci munceşte cu bucurie şi aceasta este condiţia esenţială a creării”.
Grigore Nandriş, veşnic hărţuit de lipsuri materiale, a trăit obsedat de simţul datoriei, de necesitatea jertfei, mai ales în perioada cât a condus Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina – din cel mai critic moment al existenţei ei (1929) şi culminând cu inaugurarea Palatului Cultural al Românilor din Cernăuţi (1938), opera în care profesorul şi-a zidit o parte din sufletul său. Cei zece ani cât a condus Societatea au constituit treapta cea mai înaltă a spiritului românesc din Bucovina, aceasta devenind căminul sufletului românesc, o vatră de activitate culturală, recăpătându-şi prestigiul de care s-a bucurat în perioada austriacă. Gena de luptător l-a ajutat mai târziu să-şi reia viaţa de la zero într-o lume străină, ieşind învingător în concurenţa crâncenă din Occident.
Întotdeauna a avut-o alături pe curajoasa sa soţie, irlandeza Mabel, pe care a cunoscut-o pe vârful Ceahlăului, unde tânăra din Irlanda, îndrăgostită de pitoreasca natură a României şi de bogăţiile sufleteşti ale poporului acestei ţări, culegea folclor. Fiul lor, John, care cunoaşte 12 limbi (cu două mai puţin decât tatăl său), a povestit la întâlnirea cu elevii din Mahala (martie 2011) romantica poveste a întâlnirii părinţilor săi. Dragostea înfiripată pe Ceahlău s-a cimentat la Bucureşti, fiind binecuvântată de feţe bisericeşti de la Mitropolia din Cernăuţi. Tragica zi de 28 iunie 1940 l-a găsit pe Grigore în patria lui Mabel, Irlanda. În primul an de exil, profesorul, cu disperarea omului pentru care totul e pierdut, notează: „Stau aici ca într-o închisoare ale cărei cătuşe le simt că mă strâng tot mai mult din zi în zi”. Totuşi, a avut noroc că destinul l-a aruncat departe de nenorocirile de acasă, unde astăzi a fost readus cu onoruri, strada centrală şi şcoala purtându-i cinstitu-i nume.
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
În imagine, John Nandriş, fiul lui Grigore Nandriş, ajuns la Mahala, la mormântul surorii tatălui său, Aniţa Nandriş-Cudla
Comentarii