„Rădăuţiul era mult mai frumos decât în povestirile mamei”

Bejuscu-Ion-2014> Ioan Bejuşcu este pasionat de fotografie încă de pe vremea când trebuia să-ţi pui răbdarea la încercare pentru a developa filmele alb-negru. Fotografia clasică este marea pasiune pe care şi-a descoperit-o de tânăr. Acum posedă o arhivă cu fotografii reprezentând Rădăuţiul dintr-o perioadă de care îi face plăcere să vorbească.

Care sunt primele dumneavoastră amintiri legate de Rădăuţi?

– Am iubit Rădăuţiul înainte de a-l cunoaşte. Acest lucru s-a datorat mamei mele, bucovineancă din generaţie în generaţie, cu rădăcini pierdute în negura timpului. Născută în localitatea Văşcăuţi – lângă Siret – într-o familie cu zece copii şi fiind cea mai mare, urma – conform obiceiului – să-i rânduiască pe toţi într-una din îndeletnicirile vremii.

Imediat după război, în anul 1945, s-a căsătorit, iar doi ani mai târziu s-a refugiat – ca mulţi alţi bucovineni – în Banat, unde familia a fost împroprietărită cu o casă şi cinci hectare de teren agricol. Aici, în localitatea Bulgarus, am văzut lumina zilei, în data de 4 ianuarie 1950.

Oameni harnici şi gospodari, bucovinenii şi-au clădit într-un timp scurt gospodării prospere, lucru ce n-a fost pe placul autorităţilor de atunci, şi astfel, în vara anului 1951, încep deportările în Bărăgan. Transportul familiilor s-a făcut în vagoane de marfă fără hrană şi apă timp de trei zile. La destinaţie, familiile au fost debarcate pe câmp, unde au fost nevoite să-şi construiască bordeie din paie şi ulterior case din chirpici. Primele mele amintiri din acest sat sunt despre nişte case sărăcăcioase, fără lumină electrică, fără apă, cu oamenii tăcuţi, trişti, veşnic îngânduraţi de grija zilei de mâine. Bărăganul este stepa României, cu veri extrem de toride şi ierni extrem de geroase. Uliţa satului era veşnic impracticabilă. Vara plină de praf, toamna plină de noroi, iar iarna plină de troiene. În aceste condiţii am început clasele primare, într-o şcoală improvizată într-o magazie părăsită. Temele le făceam mai mult la şcoală, pentru că la lumina opaiţului, acasă, era mult mai greu. Singurele bucurii erau sărbătorile de Paşte sau de Crăciun. În nopţile lungi de iarnă, aşezaţi la gura sobei, ascultam povestirile mamei despre un ţinut plin de frumuseţe şi poezie, numit Bucovina, şi despre un oraş plin de farmec şi culoare, numit Rădăuţi.

Imaginaţia noastră zburdalnică de copii transforma aceste meleaguri în imagini feerice de basm şi nu de puţine ori adormeam cu ele în gând, imaginându-ne cum am călători prin ele. A două zi reveneam la realitatea crudă şi calvarul continua. În acest context este lesne de înţeles imensa bucurie pe care am avut-o noi copiii când mama ne-a adunat în jurul ei şi ne-a spus: „Plecăm în Bucovina, la Rădăuţi!”.

Cum a fost sosirea aici?

– Se întâmpla în iarna anului 1960. Am ajuns la Rădăuţi în preajma Crăciunului. Era spre seară când ne-am instalat într-o locuinţă formată din două camere, vizavi de Catedrala oraşului – astăzi Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor. Eram nerăbdător să văd oraşul, aşa că am zbughit-o urgent din casă, am traversat strada, ajungând în parcul central al oraşului. Peste tot în jur zăpada strălucea feeric, iar copacii erau parcă de sticlă şi din cer se cerneau fulgi mari de zăpadă. Totul în jur scânteia în mii şi mii de diamante. Era cu mult mai frumos decât mi-am închipuit din povestirile mamei mele. Apoi am ajuns în centrul oraşului. Strada era invadată de lumini şi sute de cumpărătorii invadau magazinele. Vitrinele luminoase gemeau sub greutatea cadourilor, iar în depărtare se auzeau deja coruri de copii cântând colinde tradiţionale. Nu mă mai săturăm privind vitrinele îmbelşugate, bărbaţi şi femei în costume naţionale, copii în haine de sărbătoare şi săniile trase de cai cu zurgălăi. În cele din urmă, spre miezul nopţii, am ajuns acasă şi deşi am primit o sfântă bătaie din partea părinţilor, îngrijoraţi de întârzierea mea, a fost cea mai fericită noapte din viaţa mea. A doua zi am început explorarea oraşului. Prima descoperire a fost Cinematograful 7 Noiembrie, denumit ulterior Flacăra – astăzi Casa Germană. Al doilea cinematograf – numit Unirea – se află pe stradă 1 Mai – pe locul unde astăzi se află Administraţia fiscală. Ambele cinematografe aveau grădini de vară şi nu de puţine ori noi, copiii – dacă aveam noroc să nu fim văzuţi – săream gardul pentru a vedea aventurile celebrului Jean Marais. De fapt în vremea aceea mersul la cinema era un adevărat ritual, mai ales duminica. Atunci trebuia să-ţi procuri bilete cu câteva ore înainte. Sălile erau mereu pline de spectatori, iar în pauza filmului se mergea la bufet unde puteai servi o prăjitură sau un pahar de suc.

Apoi ritualul continua cu mersul la cofetărie sau grădina de vară – astăzi parcul statuii Bogdan I – şi spre seară toată suflarea oraşului ieşea la marea promenadă din centrul oraşului.

Fără îndoială, cei mai în vârstă îşi amintesc de piaţa centrală a oraşului şi de zilele de vineri, în care se organizau vestitele târguri de la Rădăuţi. Piaţa ocupa întreagă zonă centrală a oraşului, pe locul unde se află magazinul general, parcarea şi zona blocurilor turn. Era populată încă de la primele ore ale dimineţii cu negustori şi precupeţe. Era un vacarm de nedescris care se potolea spre orele prânzului, când vânzătorii îşi numărau banii, cumpărătorii se cinsteau bucuroşi la bufetul târgului, iar precupeţele făceau ultimele cumpărături pentru gospodărie

Cum era viaţa rădăuţenilor?

– Clasele primare le-am continuat la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi”. Peste drum de liceu se afla stadionul oraşului – astăzi cartier de blocuri. Când ieşeam de la şcoală încercam, şi de multe ori reuşeam – dacă nu ne vedea ochiul vigilent al lui nea Grigore, paznicul stadionului –, să pătrundem pe stadion şi să organizăm adhoc o partidă de fotbal. La acea vreme oraşul Rădăuţi avea echipa de fotbal – Metalul Rădăuţi – în divizia B, astfel încât rădăuţenii aveau posibilitatea să vadă meciuri de fotbal de înaltă clasă. Desfăşurarea unui astfel de meci era o mare sărbătoare pentru oraş, iar biletele de intrare erau destul de scumpe. Dar profitând iar de neatenţia paznicului Grigore, ne strecurăm prin crăpăturile gardului în incinta stadionului. Dacă nu reuşeam, atunci ne căţărăm în copacii care înconjurau stadionul, privind de la înălţime meciul. În paralel, la Rădăuţi aveau loc şi meciuri de hochei, patinoarul cu gheaţă artificială aflându-se în zona Grădinii de tir. Aici rădăuţenii aveau ocazia să vadă adevărate spectacole feerice pe gheaţă. Tot în zona Grădinii de tir începuse amenajarea grădinii zoologice, prin grija primăriei oraşului. Au început să fie aduse primele animale exotice la care noi copiii priveam plini de curiozitate. De fapt eram mult mai obişnuiţi cu caii crescuţii în grajdurile fostului imperiu, situate, la acea vreme, în zonele Călăraşi şi Manejului. Deseori, neobservaţi, ne strecuram în incinta grajdurilor şi admiram rasele de cai, dându-le fiecăruia câte un nume, nume pe care îl strigam din toţi rărunchii la întrecerile hipice de pe hipodromul oraşului. Şi dacă vreunul se întâmpla să şi câştige, atunci devenea idolul nostru. De multe ori caii de rasă erau scoşi la plimbare, pe străzile oraşului. Bineînţeles că în coada lor urmam noi, copiii, păşind plini de importanţa momentului. De fapt oraşul era lipsit practic de circulaţia auto. Singurele vehicule care mai circulau erau motocicletele, pe care noi încercam să le identificăm după zgomot – mai ales cea a lui Frantz – un foarte bun mecanic al oraşului.

Ce evenimente deosebite vă mai amintiţi?

– Anul 1961 are o importanţă deosebită pentru rădăuţeni, fiind anul în care a fost sfinţită Catedrala oraşului. Nu se putea să nu fim şi noi prezenţi. Cum altfel decât căţăraţi în turnul Catedralei, spre disperarea părinţilor? Catedrala a fost sfinţită de un sobor de preoţi, veniţi din toate colţurile Bucovinei, dar şi noi am fost sfinţiţi cu o bătaie zdravănă pentru emoţiile pricinuite părinţilor. Tot în zona Catedralei se organizau festivităţile de 1 Mai şi 23 August, la care participau sute de oameni, care apoi defilau spre Grădina de tir, unde îi aşteptau micii calzi şi berea rece, împreună cu ansamblurile de dansuri populare bucovinene. Spectacolul ţinea până seară târziu când, cu multă părere de rău, ne îndreptăm spre casă.

Tot de neuitat sunt sărbătorile de iarnă, când umblam cu colinda pe la rude, vecini şi cu multă sfială pe la profesorii noştri – la care măcar cu această ocazie luam nota zece. A două zi eram prezenţi în parcul copiilor – în zona Poştei de astăzi – unde prin grija primăriei se distribuiau cadouri pentru copii. Orăşelul era dotat cu un trenuleţ, pe care nu de puţine ori încercam să-l deturnăm.

Cum vi se pare astăzi aşezarea?

– Aşa îmi amintesc oraşul copilăriei mele! Anii au trecut, oraşul s-a transformat treptat. Stadionul a fost mutat în afara oraşului, în locul lui apărând un cartier de blocuri. De asemenea grajdurile de cai au fost mutate la periferia oraşului, în locul lor apărând complexul Călăraşi. S-au construit ansambluri întregi de blocuri, au început construcţiile industriale: IPL, Întreprinderea Bucovina, Fabrica de Scule etc. În perioada în care am urmat cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” mi-am dezvoltat pasiunea pentru fotografii, activând în cadrul cercului de fotoamatori. Primele fotografii alb-negru realizate, începând cu anul 1966, înfăţişează aspecte din viaţa liceului şi a oraşului Rădăuţi. Trei ani mai târziu am trecut la realizarea primelor fotografii în culori şi, ulterior, din anul 1971, am început realizarea primelor filme cinematografice, pe peliculă de 8 mm.

După terminarea facultăţii, în anul 1974, mi-am luat repartiţia la o întreprindere din Suceava. După trei ani de navetă am venit cu serviciul în oraşul Rădăuţi. În paralel cu activitatea profesională mi-am continuat pasiunea pentru fotografii şi filme. De-a lungul anilor am pus bazele a trei cinecluburi în oraş, care au reunit zeci de tineri pasionaţi de artă cinematografică. Ultimul cineclub a funcţionat la nivelul oraşului Rădăuţi, în cadrul căruia s-au realizat zeci de filme, ce prezintă aspecte din viaţă oraşului începând cu anul 1980 până la Revoluţie.

Constat cu mult regret cum după revoluţie oraşul şi locuitorii săi s-au schimbat, şi din păcate nu în bine. Sistematizarea oraşului lasă mult de dorit. S-au redus mult spaţiile verzi în favoarea diverselor chioşcuri şi coteţe comerciale. Au apărut, ca aruncate din avion, blocuri turn în locuri total neadecvate. Locuitori oraşului sunt tot mai stresaţi şi îngânduraţi, preocupaţi de grija zilei de mâine. Mulţi nu au cu ce să-şi plătească energia electrică, gazul sau apa. Mergând în ritmul ăsta mi-e teamă că Rădăuţiul va semăna tot mai mult cu acel sat sărăcăcios din mijlocul Bărăganului de care abia aşteptam să scap!

Cu toate acestea am iubit şi iubesc Rădăuţiul. La întâlnirea de 40 de ani de la terminarea facultăţii, din vara acestui an, mulţi colegi m-au întrebat de ce nu am rămas în Bucureşti să-mi construiesc o carieră profesională de succes. Cu riscul de a fi acuzat de lipsa de modestie, mărturisesc că am terminat Facultatea de Electrotehnică pe locul 4 din 128 de absolvenţi şi puteam rămâne în cadrul Politehnicii Bucureşti pentru a urma o carieră universitară. Răspunsul dat colegilor a fost unul singur: „Ca să înţelegeţi acest lucru, ar trebui să cunoaşteţi un ţinut plin de istorie şi legendă numit Bucovina, ar trebui să cunoaşteţi un oraş plin de verdeaţă şi flori, cu locuitori harnici şi primitori, cu tradiţii şi obiceiuri de neegalat, un oraş numit Rădăuţi!”.

Consemnează

MĂLINA ANIŢOAEI

10173630_759248927439563_5876049980578133123_n                                  10007453_759248924106230_1651928133345714473_n

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: