Decembrie cu soare la Voroneţ

Când dormi ca mine, cu fereastra neacoperită, întunericul nu e niciodată absolut, chiar dacă de-acum începe numărarea orelor până la solstiţiul de iarnă, până la cea mai lungă noapte a anului. Sunt indefinibile transparenţe ale cerului, este luminiţa de lângă chipul lui Dany, se simte pâlpâirea unei steluţe. M-am trezit cu gândul la sora plecată, la Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, sfântul ocrotitor al ei şi al fiului ei, Arghir Dani, la drumul la Mănăstirea Voroneţ. Dar iată că acest drum, aşteptat, neaşteptat se scrie într-o beznă albă, în tunelul unei ceţi lăptoase, prin care noi, Maria Olar, preşedinta Fundaţiei Culturale “Leca Morariu” Suceava, dr. Alis Niculică, şef de serviciu la Biblioteca Bucovinei “I. G. Sbiera” Suceava, ziarista Daniela Micuţar şi Dumitru Teodorescu, directorul cotidianului “Crai nou” Suceava, trecem cu maşina ca Alice prin suprafaţa oglinzii. Şi ajungem pe un tărâm cu soare, cu zăpadă şi cu munţi, la pomenirea lui Daniil Sihastrul.

În paraclisul Mănăstirii Voroneţ, Înalt Preasfinţitul Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, evocă timpul vechi, în care voievodul Ştefan cel Mare, descumpănit de un moment greu al războiului împotriva oştilor otomane, vine să caute povaţă în chilia unui călugăr. Plin de cuviinţă, conducătorul Moldovei nu-i tulbură monahului cu graba lui ceasul statului de vorbă cu Cel-de-Sus. Aşteaptă, deşi focul le pârjolea ţara.

Aşteaptă povaţa care îi va aduce izbânda. “Da, suspină, ninsul de vreme ierarh, Ştefan l-a respectat pe omul rugăciunii”. Apoi se întoarce spre ceea ce avem şi pentru care vom sta pe ţărmul judecăţii zilei de mâine: “O ţară binecuvântată de Dumnezeu”, munte, deal, câmpie, mare. “Şi cele mai bune fructe, şi cea mai bună miere. Avem patru anotimpuri. Fiecare cu rostul său. Şi toate trebuie făcute în clipa lor, deoarece timpul curge”. “Da, oftează albitul de ani arhiepiscop, mama ne învaţă să ne rugăm, ia mânuţa pruncului şi face semnul Sfintei Cruci pe trupul său.

Credinţa poporului este patrimoniu naţional, iar hotărârea scoaterii religiei din şcoală este atentat la demnitatea noastră naţională, deoarece fără ea copiii nu vor înţelege istoria neamului!” Un nu-de-mult-născut ţipă sănătos în braţele mamei. Maica stareţă, stavrofora Irina Pântescu, îndeamnă lumea venită de departe şi de aproape la pomenirea lui Daniil Sihastrul,duhovnicul Sfântului Ştefan cel Mare şi cel dintâi egumen al locaşului, să colinde. Prin ferestrele paraclisului scânteiază zăpada şi soarele trimite caiere de lumină între credincioşi. Când o rază blândă îi atinge pleoapele, pruncul intră în ritmul din străvechime şi adoarme în ieslele poveştii: “O, ce veste minunată/ În Betleem ni s-arată / Astăzi s-a născut / Cel făr-de-nceput / Cum au zis prorocii…” Cu privirea la visul lui, rând pe rând, Înalt Preasfinţitul Pimen, părintele Constantin Ciupu, monahiile şi surorile din obştea mănăstirii, preoteasa Valeria Florescu, universitarele Florica Diaconescu şi Cornelia Carmen Bălan (cu toţi Bălanii cei frumoşi), colegii mei de breaslă, între care nu am apucat să-i menţionez pe Mihaela şi Silviu Buculei, şi atâţia poporeni în haine de sărbătoare se reîntorc în propriile amintiri: Tot moş era şi-n copilăria lor Bătrânul Moş Crăciun…

Între mine şi monahia Elena Simionovici, un brăduţ cu globuri şi beteală topeşte cu respiraţia lui caldă troienele lui decembrie. Când am mers cu Daniela Micuţar să fotografiem biserica, din marginea acoperişului cădeau lacrimile zăpezii şi în bătaia soarelui fiecare se preschimba într-un curcubeu rotitor. O imagine în faţa căreia cel mai profesionist aparat devenea neputincios. Aşa cum sunt acum cuvintele. Singur sufletul a prins-o cu nesfârşită grijă în chihlimbarul lui.

În iarna anului 2010, la inaugurarea bibliotecii Sfintei Mănăstirii Voroneţ, biblioteca “Petru Comarnescu”, artista plastică Dany-Madlen Zărnescu a dăruit aşezământului nou înfiinţat una din deosebitele sale lucrări, “Cruce”. Chiar dacă îi am reproducerea în album, simt nevoia să o revăd şi împreună cu monahia Gabriela Platon şi cu doamna profesoară Cornelia Carmen Balan urcăm treptele aducerii aminte. Negru pe negru, despicătură în inima tainei, a nepătrunsului, “Crucea” vine din puritatea celei dintâi ninsori. Şi se înrudeşte într-un fel inexplicabil cu merişorii gravaţi alb pe albul zăpezii. “Ştii, spune Dany, trebuie să facem o carte. Grădinile mănăstirii…” În rafturi, în spatele obloanelor lor, cărţile foşnesc ca grâul sub omăt, pe ferestre lumina decupează fragmente din cerul frescei. Până când ochii se ghemuiesc îndureraţi îndărătul pleoapelor. Monahia Elena Simionovici îmi pune în tăcere mâna peste braţ.

În februarie 1991, m-am numărat printre ziariştii care l-au însoţit la Voroneţ pe Mircea Ion Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova în vizită la noi. A fost o călătorie printre fraţi şi capodopere, care s-a încheiat cu rugăciunea sa în genunchi la Putna, la mormântul lui Ştefan cel Mare. Alergasem atunci cu sufletul la gură, alunecând pe colţuri de piatră şi gheaţă printr-un soi de dezolantă pustietate în ciuda cortegiului oficial, spre ghereta singurului telefon de aici ca să transmit redacţiei relatarea momentului. Întrebându-mă cum ar arăta biserica în centrul unei mănăstiri, cu bătaie de toacă şi sunet de clopot şi cu vieţuitori care să-i dea viaţă cu viaţa lor, fără să-mi imaginez că imediat, în primăvară, câteva măicuţe în frunte cu apriga Irina Pântescu de la Moldoviţa aveau să înceapă să scrie noua istorie a celei mai vestite biserici româneşti. O istorie de rugăciuni şi zidiri, care, la nici un sfert de veac, fac din Mănăstirea Voroneţ, o adevărată cetate. O cetate a ortodoxiei. De apărare şi punere în lumină a uneia din cele mai preţioase comori ale neamului nostru.

La plecare, am înaintat pe poteci de gheaţă, printre cruci de lemn şi de piatră albă, la mormântul criticului de artă şi filosofului Petru Comarnescu, întrebându-mă ce păcate ar putea să tragă mai greu decât nespusa şi mărturisita sa iubire pentru splendoarea acestui locaş. Apoi mi-am amintit că ultima oară am fost aici cu Dany şi cu Nicolae Cârlan, editor al unora din scrierile sale, şi gheara care mi-a cuprins inima nu s-a îmblânzit până nu am auzit iar zăpada plângând mut de pe acoperişul bisericii sau poate al lumii.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: