„Ca pi cai”

Prietenul și colaboratorul nostru Ștefan Stroe, el însuși un remarcabil și talentat „antrenor” de brigăzi artistice de agitație, își amintește câteva lucruri legate de textul lui Constantin Irimie și de spectacolul cu „Numa’ noi și caii”, la care ne-am referit într-unul dintre articolele apărute în acest ziar și adunate în volumul „Rolleiflexul lui Dumitru Vințilă”, recent lansat. Ne vom opri aici la două dintre ele, ambele mărturisind despre „bătălia” surdă și periculoasă dintre creator și cenzorul textului propus a vedea lumina zilei sau a fi rostit pe scenă.

 

„Am fost martor, își amintește scriitorul, la decizia luată de Ilarie Curecheanu, om important în structurile culturale ale vremii, de a fi schimbat penultimul vers din ultima strofă a lui Constantin Irimie. Ea suna astfel, în textul propus de Irimie: «Noi am zîs, dar n-am pre spus,/ Cî s-audi afarî/ Șî, di află dom’ preșdinte,/ Zău cî ni omoarî!». Curecheanu i-a cerut lui Irimie imperativ să scoată din text «dom’ preșdinte» și să pună altceva. Irimie a propus imediat «cii di sus». Curecheanu n-a prea fost de acord nici cu o asemenea trimitere la șefime, dar s-a lăsat convins după îndelungi parlamentări, încântat și el – că nu era deloc un bătut în cap, ca alții – de ascuțimea aluziei. Si textul a rămas așa”. Ceea ce nu a prevăzut Ilarie Curecheanu a fost capacitatea „brigadierului” Costică Irimie de a face în scenă, în spectacol, altceva decât prețios i se indicase la repetiții sau la vizionări. Aflat și el la Festivalul „Constantin Tănase” de la Galați, unde Irimie și spectacolul său aveau să obțină un premiu național, Ștefan Stroe își amintește că, în spectacol, după ultimul vers, profesorul Irimie a adăugat: „Ca pi cai!”. El a făcut astfel legătura directă între starea cailor colhozului la vremea în care-și scria textul și amintirea genocidului ne-„cavaleresc” al comuniștilor la vremea mecanizării agriculturii, când au fost uciși, în stupidă și sălbatică consecință, mii și mii de cai în toată țara.