A venit apoi dezastrul „natural” care s-a chemat ocupația sovietică, când s-au constituit sovromurile, „hăuri” în care s-au prăbușit păduri întregi, pradă de război pentru rușii „eliberatori”. Îmi amintesc că, într-un interviu realizat la Călinești – Broșteni cu unul dintre ultimii plutași de pe Bistrița, acesta vorbea despre călătoria pe ape a lemnului românesc. Ajungea lemnul la Bacău, apoi la Galați, apoi pe Dunăre, până la mare, de unde era dus tocmai în Marea de Azov, unde plutea în apa sărată până era extras, pus la uscat și prelucrat. Asta știa atunci un plutaș de pe Bistrița care era curios să afle unde ajunge lemnul călătorind pe apele Bistriței. Și era o poveste care nu se spunea în gura mare… Că așa se făcea, că nu, nu mai este astăzi important; oricum, lemnul ajungea la ruși. Retragerea lor din România a curmat și existența sovromurilor, care pustiiseră munți întregi de păduri. A urmat apoi o lungă perioadă în care lemnul s-a exploatat respectând cu strictețe regulile impuse de știința întreținerii și exploatării pădurilor. „Posibilitatea” (egală cu cantitatea de lemn calculată a fi extrasă într-o unitate de timp) era atât de strânsă, încât lemnul exploatat nu ajungea pentru câte capacități de prelucrare existau. În anii ’80 ai secolului trecut a avut loc o formidabilă cădere primăvăratică de zăpezi, astfel că mii de arbori au cedat sub greutatea zăpezii umede și s-au frânt. Era în unele locuri o priveliște dezolantă, în zona Nisipitului, de exemplu. În ochii directorului UFET Rădăuți, Dumitru Iacob, nu se citea însă deloc tristețe: „Bine că-ai adus-o, Doamne, avem de lucru anul acesta!”, se referea el la ninsoarea care a provocat dezastrul din păduri. Era pentru el o „posibilitate”, adevărat cadou de la Dumnezeu. Așadar, exploatarea lemnului se făcea, după jaful rusesc din pădurile noastre, cu reguli extrem de clare. Erau răsplătiți cei ce reușeau să îndeplinească astfel de condiții deloc ușoare; erau uneori răsplătiți cu titluri răsunătoare. Șeful de brigadă de la Gura de exploatare Găinești (Slatina), Lazăr Găină, a fost singurul Erou al Muncii Socialiste din județul Suceava și al doilea din fosta regiune Suceava. În virtutea acestui titlu era membru al Biroului Comitetului județean de partid, o funcție temută la vremea aceea. În pofida statutului său politic, Lazăr Găină era doar un om harnic și la locul lui, își amintește ex-deputatul Vasile Panteliuc, fost director al Direcției Silvice Suceava. „Era un om așezat și cu bun-simț, își amintește și profesorul Petru Cotoc, fost primar al Slatinei, comună căreia îi aparține Găineștiul. Erau șapte sau opt frați acasă, băieții lucrau doar în meserii legate de pădure. Au întemeiat familii înstărite, erau gospodari. Neamul lor se împuținează însă. Bădia Lazăr, cum ne invita să-i spunem, a avut un băiat care i-a murit și-i mai trăiește doar nepotul. Nici ceilalți nu au mulți copii. Neamul lor ar fi venit din Ardeal și e cel care a dat și numele localității. Era Erou, statut social rar în România, dar nu făcea caz de el, era un muncitor cu personalitate puternică, însă modest”. Imaginile propuse de Dumitru Vințilă sunt din 1965. În prima (1) Lazăr Găină cercetează arborii care urmează a fi doborâți pentru a depista „lemnul care cântă”, care era însemnat, protejat și dirijat în vederea transformării în componente ale instrumentelor muzicale. A doua imagine (2) surprinde o operațiune ce se făcea direct în pădure – fasonarea buștenilor doborâți și pregătirea lor pentru scoaterea din perimetru. Pentru a nu aduce stricăciuni pădurii, scoaterea se făcea cu ajutorul funicularului (3). De la baza acestuia, buștenii erau transportați în depozitul întreprinderii forestiere de la Fălticeni, care se numea „A 5-a aniversare a RPR”(!) (4). Aici deveneau apoi cherestea, care lua mai degrabă drumul fabricilor de prefabricate din lemn sau de mobilă din județ și din țară, decât cel al portului Constanța și al exportului, precum astăzi…
Comentarii