Neamțul

Linia frontierei, a celebrului cordon, trecea pe culmea împădurită care despărțea satul Dealu de Călineștii Cuparencului. În stânga, spre Mitocu Dragomirnei, pădurea era străjuită de niște stejari uriași, pe care conștiința satului i-a păstrat în memorie ca pe „stejerii lui Franz Iosef”. Au fost tăiați demult, nemaiajungând în tocătoarele de lemn ale fabricilor austriece contemporane aciuate în Țara de Sus. Norocul lor, paguba șmecherilor lemnului… Drumul care lega cele două sate aflate atâta vreme în țări diferite era încă folosit de bucovinenii care coborau cu lemn – draniță, cherestea, lătunoaie, grinzi, căpriori etc. – sau cu piatră de var nestins, cu bolovani de sare, prin Barănci, Dealu, Zvoriștea și Vârfu Câmpului, spre Dorohoi, în „patria pâinii”, de unde se întorceau cu porumb, orz, ovăz, grâu etc.

 

Aceiași ochi care văzuseră „stejerii” se întorc acum în memorie pentru a revedea convoaiele de căruțe care veneau/ se duceau cărând de aici acolo și invers parte din bogăția locurilor. Nu apăruseră camioanele încă, lumea bizuindu-se în continuare pe frumoșii și puternicii cai bucovineni. Teritoriile acestea încă purtau conștiința delimitării în stăpâniri diferite. Nu am ajuns niciodată la vârsta la care alții ca mine se aruncau iute într-o încăierare cu bucovinenii călători prin spațiul nostru, poate și pentru că lucrurile, vremurile au evoluat extrem de rapid, eliminând asperitățile. Dar am păstrat un respect ascuns, ca mai toți consătenii de fapt, pentru acei bărbați vrednici, care găsiseră calea de îndestulare a gospodăriilor lor făcând acest gen de comerț primitiv, însă atât de eficient. Până la colectivizare… În același perimetru reverențios și fabulos îl înscriu și pe neamțul (polon? austriac?) satului, Oswald Ruszhowski, fotograf de când s-a stabilit acolo și până la moarte. Avea o mustață uriașă a la Franz Iosef și nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat. Era și frizer și se învârtea în jurul tău și când îți făcea poza, și când îți tăia chica, ca un curcan aferat, ceremonios și fudul, fără să se ia însă cu adevărat în serios. Spre sfârșitul vieții se înmuiase, îi luase locul, deși avea doar o mână validă, Lențuca, nevastă-sa, și la făcut poze, și la tuns. Era prieten cu toată lumea, cu mine – copilul și apoi adolescentul – în mod deosebit, încât stau și mă întreb cu toată inocența admisibilă de ce se urăsc, se bat, se ucid oamenii în războaie, când, iată, acest arian era atât de prietenos?!