Anița Nandriș-Cudla – 20 de ani deportată în Siberia

Născută la 21 martie 1904 în satul Mahala, regiunea Cernăuți, în familia de țărani Dumitru și Maria (născută Lazor), Anița Nandriș a cunoscut o lungă odisee în Siberia cea înghețată.

 

A urmat doar trei clase primare în satul natal deoarece a început Primul Război Mondial și școala s-a închis. A avut șase frați: Ion (1890-1967) – medic; Vasile (1893-1926) – ing. agronom; Grigore (1895) – profesor universitar, filolog; Gheorghe (1899-1929) – ing. agronom; Florea (1901-1965) – agricultor și Tudor (1906-1989) – medic. S-a căsătorit cu Chirică Cudla și a avut trei copii. Intuind dimensiunile nenorocirilor care se vor abate asupra românilor din Bucovina, Florea „a lăsat baltă fără șovăire toată agoniseala vieții lui, și-a încărcat în căruță familia, a luat-o și pe Anița cu copiii și pe bunica și în fuga cailor s-a îndreptat spre România”. Au fost ajunși din urmă de soțul Aniței, Chirică Cudla, care a reușit s-o convingă pe Anița să se întoarcă din drum; Florea însă și-a continuat drumul pe jos spre România. În iunie 1940, prin Tratatul Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei și ținutul Herța trec sub administrația rusească. Românii care n-au apucat să treacă granița, în sudul Bucovinei, au fost ridicați în timpul nopții, îmbarcați în vagoane și trimiși în Siberia. 13.000 de români din nordul Bucovinei au trăit groaza deportării, între care și Anița Nandriș cu familia. În noaptea zilei de 13 iunie 1941, Anița a fost ridicată din casă, împreună cu cei trei copii și soțul Chirică și au fost deportați în Siberia, dincolo de Cercul Polar, într-un univers al ostilității, unde timp de 20 de ani nimic în afara iubirii și a credinței nu le-a fost sprijin. Au mai fost luați încă peste 600 de consăteni. Anița Nandriș-Cudla își amintește: „Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe mașini, s-a început un zgomot prin sat, de îți păria că e sfârșitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuți, care mai mărișori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimțiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază și frică a fost noaptea acia”. Soțul Aniței a fost și el deportat, dar separat de familie, și a murit la aproape un an de la plecarea în Siberia. Cei mai mulți români deportați au murit. Așa ne explicăm de ce în nordul Bucovinei a rămas doar 20% din populație de etnie românească… „Am avut noroc cu băieții care și-au dat mare stăruință, s-au luptat și ni-am salvat viața, căci din câtă lume au dus acolo în vara anului 1942, până în primăvara anului 1943, nu au rămas poate nici a treia parte, toți au murit de foame și de năcaz” scria Anița Nandriș. Cea mai grea situație o provoca foamea, mai ales la copii… „Dacă lucrai bine și împlineai norma îți mai adăuga o sută de grame de pâne… Mi se rupia inima când venia timpul de mâncare. Împărțiam fărămătura ceia de pâne, a mea șiapte sute de grame și a celor doi copii câte trei sute. Un chilogram și trei sute de grame trebuia să le împărțesc în trei părți, dimineața, la amiazăzi și pe seara, așa că ni să vinea cam patru sute de grame de pâne la trei suflete la o mâncare. Își poate închipui orișicine cum era mâncaria aceia”… Cei care au supraviețuit au avut o credință fără margini și o mare putere de improvizație; Anița și copiii au cules fructe de tundră, au pescuit și au vânat. La întoarcerea din Siberia a găsit casa înstrăinată și iată ce va scrie Anița: „…Își poate închipui oricine că păsările, cocostârcul, rândunica și multe altele, când se întorc primăvara, își caută cuibul pe care l-au lăsat. Cât sunt de bucuroase, dacă nu l-a farmat nime și îl găsesc, îl mai tocmesc oliacă și trăiesc în el. Dar cu cât este mai amărâtă o ființă ominiască, cum am fost noi, care ne-am întors după 18 ani de pribegie de prin meliaguri atât de pustii și geroase, și când ai ajuns pe locurile unde te-ai născut, unde ai muncit din tinerețe, în loc să-ți alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi”… După ce i-a povestit fratelui Ion Nandriș ceea ce a pătimit în lunga deportare din Siberia, acesta a îndemnat-o să scrie o carte, manuscrisul începând cu următorul gând: „Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dia seama”… Manuscrisul a fost încredințat nepotului său, Gheorghe Nandriș, care cu mari riscuri a reușit să-l treacă granița în România. După 27 de ani, pe data de 21 octombrie 1965, Anița Nandriș a venit în România prin gara Vicșani, unde a fost așteptată de dr. Tudor Nandriș și soția Aurelia și dr. Anton Ionescu. La Rădăuți, Anița a stat vreo trei zile și apoi a plecat la București la fratele ei dr. Ion Nandriș. La întoarcere, a mai stat 8-10 zile la Rădăuți, timp în care a vizitat mănăstirile din Bucovina și apoi a revenit în satul Mahala, din regiunea Cernăuți. Dr. Gheorghe Nandriș s-a adresat domnului Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, cu o scrisoare frumoasă și convingătore în urma căreia manuscrisul Aniței Nandriș a devenit, în anul 1991, cartea „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”. Dr. Gheorghe Nandriș, cu un efort greu de exprimat în cuvinte, a reușit, pe lângă tipărirea acestei cărți unice, premiate de Academia Română cu premiul „Lucian Blaga”, elaborarea și tipărirea a cinci volume cu o mare bogăție de date, fapte și evenimente din istoria națională în care au fost implicați membri din această mare familie de bucovineni și anume Familia Nandriș.