Carte de zidire sufletească

II. Formarea voinței

 

15. Traiul Toate ideile pentru educația de sine arătate mai înainte sunt potrivnice spiritului dominant al timpului nostru. În toate cercurile, cuvântul de ordine e să-ți trăiești traiul. Și orice severitate față de imboldurile naturii, orice reculegere față de vicii sunt socotite drept o dușmănire și o negare a vieții. Așa-numita afirmare a vieții e pusă în locul vechilor idealuri. Tocmai prin aceste cuvinte, susținătorii ideilor moderne trădează că se folosesc de minciuni spre a ascunde înțelesul adevărat al indignării lor. În viață există sănătate și boală, tărie și slăbiciune, josnicie și vitejie; care dintre acestea trebuie să se afirme? Toate de-a valma? Dar într-o respingere hotărâtă se dezvăluie adesea mai multă energie de viață decât într-o afirmare fără temei; de aceea, unii oameni bat în struna afirmării vieții numai fiindcă sunt prea nevolnici să-și refuze și cea mai mică dorință. Dezvoltarea este pururi îmbinată cu oprirea în loc, spune un pedagog englez, ceea ce înseamnă că nu putem spori o latură a naturii noastre, fără să le împiedicăm pe celelalte în creșterea lor. Goethe însuși se declară pentru vechea zicătoare: Mori și preschimbă-te! Omul trebuie să treacă prin renunțări grele dacă vrea să se ridice la o viață mai înaltă. Cine predică traiul se cuvine să spună deschis ce trebuie să trăim: spiritul sau imboldurile? Toanele sau caracterul? Egoismul ori iubirea? Dacă latura noastră mai înaltă trebuie să-și trăiască traiul, atunci natura inferioară trebuie să se deprindă cu renunțarea și cu desființarea; iar dacă se afirmă și se dezlănțuie cea inferioară, cea înaltă are să se atrofieze. Această constatare nu implică anihilarea a tot ce este natural în om, pentru că natura, în loc să urmeze îndemnului ei propriu, ajunge, prin repetate exerciții de înfrânare, să se supună unei voințe mai înalte. Atare supunere nu înseamnă moartea, ci viața ei. Numai ca slujitoare a unei ținte mai înalte, atinge ea însăși plinătatea vieții. Ai putea să oprești un grădinar care retează crenguțele unui trandafir, cu justificarea că vatămă trandafirul? Oricine știe că puterea de viață crește prin concentrare, nu prin risipă, și că floarea cea frumoasă a trandafirului nu se mai dezvoltă niciodată dacă puterile ei se irosesc în puzderia de mlădițe. Până și planta se înalță la o rodire îmbelșugată numai prin înfrânare. Tot așa, personalitatea omenească se dezvoltă numai printr-o intervenție hotărâtă în zona imboldurilor; numai astfel puterile cele mari ale vieții omului se avântă și se îmbină spre fapte mai înalte, în loc să se încâlcească în buruienile de la rădăcină, risipindu-și energia. Așa-zisul trai duce și dintr-un alt motiv tocmai la contrariul a ceea ce aștepți. Cine se lasă fără împotrivire în voia toanelor și îndemnurilor lui pierde orice rezistență reală față de ațâțările și influențele din afară; lumea exterioară câștigă pas cu pas tot mai multă putere asupra-i și-i înăbușă viața personală. Așa încât, cel care, în numele ridicării vieții personale, se leapădă de orice constrângere de sine va ajunge să priceapă foarte repede că adevărata libertate, ca orice lucru de seamă, se cucerește numai prin luptă eroică, iar simbolul unei vieți în creștere este jertfa, nu plăcerea și bunul plac. De la Euripide ne-a rămas un cuvânt tainic: Cine știe dacă viața noastră nu-i mai mult o moarte, iar moartea viață?