Întoarcerea la Herodot

Cineva – nici nu știu cine –, oricum cineva dintre discipolii profesorului Constantin C. Cojocaru, mi-a propus cu ceva vreme în urmă să-mi dau acordul pentru a fi preluat pe un volum aniversar (închinat istoricului la… 70) titlul De veghe la peceți, oarecând tipărit deasupra unui text evocator în „Crai nou”.

 

Propunerea era, desigur, onorantă. Nu știu dacă acel binemeritat proiect s-a materializat într-un volum. Între timp, spre ziua Triadei înțelepților patristici (30 ianuarie), l-am apelat telefonic pe istoricul de la Lunca Vânătorilor din Neamț și am schimbat câteva voroave. După ce mi-a recunoscut vocea, a zis: „Ehee, iată prietenii adevărați! Se vede că Constantin la Constantin trage!”. În glas erau sonoritățile metalice, ample, ale rostitorului din agore, accentele didascălului crescător de știință în ucenici, sonurile izvoditorului de psalmodieri corale, accentele românești – latine întru care s-a cultivat, a trăit și s-a izbăvit. Nu am fost între elevii lui de la prestigiosul Seminar de la Neamț (episodic i-am cunoscut pe profesorii Ivan, Mosor…, pe pitorescul Ilie Cleopa). O vremelnică/ benefică împrejurare ne-a apropiat la Seminarul „Mt. Dosoftei” de la Suceava. În cei patru ani de grație care mi s-au acordat, am cunoscut îndeaproape cât pedagog și cât istoric și-au găsit sălaș în părintele Constantin Cojocaru. Am trăit și am respirat în prezența sa cult și cultură din „Școala ardeleană” de la Sibiu – strămutată în mintea nepereche a Profesorilor de la „Andreiana” – Milan Șesan, Teodor Bodogae, Grigore Marcu, Alexandru Moisiu, Isidor Todoran, Corneliu Sârbu, Gheorghe Șoima, Ioan Zăgrean, Dumitru Călugăr – și apoi în urmașii lor care au moștenit și cărturărie, și celebritate. Când l-am întâlnit pe Constantin C. Cojocaru, am zis în intimitatea-mi: E unul care li se poate alătura – oricând – în constelația istoricilor. Profesorul Constantin C. Cojocaru și-a dobândit un profil aparte, prin cărturărie. A cercetat biblioteci, arhive, vechituri și cine a intrat în acest suiș arid/fascinant știe bine câte tone de nisip rămân deoparte înaintea unui grăunte de aur. Era șarmant, volubil, electrizant/pitoresc – avea practica „popii de la țară”. A cheltuit tinerețe, bărbăție și senectute în colbul terfeloagelor bătrâne – pe unde a trecut condeiul lui nu mai e de trecut; fiind un istoric autentic nu a lăsat în urmă incertitudini. Se poate că truda lui nu a fost apreciată cum se cuvine, chiar și de cei cu mai multă altitudine în domeniu. Invidiile, răutățile, dezacordurile funcționează bine și între savanți. Ceea ce eu știu – și mărturisesc întru știință – e că părintele profesor doctor Constantin C. Cojocaru nu e din lumea asta. E din lumea cealaltă – nu de dincolo de orizont, teoretizată și fixată în dogme – e din lumea clasică a Istoriei, a istoricilor. Constantin C. Cojocaru a fost (și e în opera sa valoroasă, chiar și dacă nu extinsă) un om adevărat. Statura sa intelectuală nu l-a făcut snob, mediul mănăstiresc nu l-a făcut mistic, titlurile nu l-au făcut arogant și umilințele nu l-au făcut martir. Demnitatea sa e suma virtuților sale. L-a iubit din toată inima pe Gherasim Cucoșel Putneanul, stareț, episcop și, mai mult decât atât, „bunic al Bucovinei”. Când a plecat de la Seminarul sucevean (am scrisoarea sa de adio, dramatic, olograf redactată), dacă un portar al școlii ar fi avut inspirația, ar fi trebuit să pună în bernă un steag pe frontispiciul Școlii! Nimeni nu a luat în seamă acest… exod. Toate acestea, și altele, vor fi cândva scrise în cinstirea peste timp a acestui nume. Intelectual structural, dascăl de nivel universitar oricând, bun sacerdot, forjat în apropierea chinoviilor cu sapiențiali, dar și în pământul de acasă pălit de grindină și secetă, părintele Constantin C. Cojocaru – trecut și prin proba unor suferințe nemeritate, absurde – e un nume de care nu numai fiii săi, preoți succesori, ori dna Marcela își vor aminti. Constantin C. Cojocaru e un nume în „Cartea vieții” – in aeternum – el și-a pus viața în slujba Timpului – Timpul fiind Istorie, Istoria fiind Timp și inel din lanțul Veșniciei, Constantin C. Cojocaru întru acest sacerdoțiu s-a risipit. A sluji Timpul întru a deveni Veșnicie, nu e pentru oricine.