„Rătăcitorii” lui Ioan Țicalo

Ultimul roman* al scriitorului Ioan Țicalo este o confirmare a preocupărilor etico-religioase ale autorului, de data aceasta realizându-se un temerar pas înainte în ceea ce privește raportarea la contextul unei perioade dramatice din istoria popoarelor, evenimentele relatate petrecându-se îndeosebi în anii celui de-al Doilea Război Mondial și din cei ai instaurării comunismului de import în România.

 

În povestirile cu care debuta editorial (volumul În poiana lui Ioan, proză scurtă, Biblioteca „Miorița”, Câmpulung Bucovina, 2002), invenția epică era în cea mai mare parte redusă, dând impresia unei lipse de suflu, chiar de un anume schematism. Odată cu romanul Scara (2007), prozatorul Ioan Țicalo a dovedit că e tot mai stăpân pe posibilitățile și mijloacele ce-i stăteau la îndemână pentru a ne propune o narațiune cu situații și personaje semnificative, conturate dintr-o dublă perspectivă: tradiționalistă și modernă. Aceeași complementaritate și convergență de perspective o vom întâlni și în Rătăcitorii. Aș observa aici felul în care sunt formulate, cu un aer sfătos-sadovenian, titlurile capitolelor (Gazda și musafirul povestesc întâmplări din viața lor, Părintele Vichentie și evreu Harun ascultă o poveste adevărată ș.a.), în vreme ce întregul este mai degrabă rebrenian prin apelul la simetrii și paralelisme, nume și scene simbolice, preocupare pentru psihologie și probleme de conștiință și, nu în ultimul rând, prin frecventele referiri la violențe de tot felul. Titlul romanului este chiar motivul tematic central al acestuia, reluând până la un punct semnificațiile biblice ale „rătăcirii”, puse mai întâi pe seama „poporului ales”, apoi pe seama tuturor acelora care s-au abătut de la dreapta credință propovăduită de Iisus Hristos și apostolii săi și, de atunci până la noi, de către slujitorii Bisericii. În linii mari, acțiunea ce ni se propune pare simplă, cu toată gravitatea ei, Harun scapă cu greu în apele Prutului de urmăritorii săi, care porniseră la vremea aceea aprigă prigoană împotriva evreilor. Fugarul își va găsi ocrotirea în casa preotului ortodox Vichentie, care devine din acest moment personajul central. Ascuns în casa preotului, Harun va avea prilejul să-și povestească amintirile despre propria-i copilărie și despre unii dintre oamenii pe care i-a cunoscut. Tot aici va afla multe și despre încercările prin care a trecut salvatorul său, slujitor al bisericii creștine. Interesant este felul în care această parte a textului devine narațiune. Naratorul omniscient se referă la salvarea lui Harun, din aceeași perspectivă participăm la visul evreului care, în împrejurările grele prin care trece, nu-și mai dă seama ce se întâmplă cu el și plonjează în copilărie, când „s-a trezit la școală, singurul evreu printre români”. În interiorul acestei povestiri este introdusă povestea vieții unuia dintre învățătorii admirați de copilul evreu, Napoleon pe nume, parcă descins din lumea „durerilor înăbușite” a lui Sadoveanu. Intrat în scenă, însuși Napoleon își va mărturisi la crâșmă păsul: uciderea soției în vremea când năvăliseră rușii în Bucovina, în Primul Război Mondial, ca niște venetici sălbătăciți în „rătăcirea” lor. Povestea vieții lui Napoleon e preluată în capitolul al doilea de același narator omniscient care o duce până la mutarea celui ce redevenise între timp un fel de „domnu’ Tradafir” la o altă școală. Despre sfârșitul tragic al inimosului învățător vom afla într-un capitol din partea finală a romanului în care sunt prezentate atrocitățile comise de „eliberatorii” de la Soare Răsare. Începând cu acest capitol al doilea – Gazda și musafirul povestesc întâmplări din viața lor –, tot mai frecvente sunt referințele scriitorului la viața satului peste care se abat tot felul de năpăstuiri, …rătăciri și rătăcitori. O atenție aparte se acordă pe multe pagini relației interumane, îndeosebi la nivelul vieții de familie. Adeseori preceptele adevăratei iubiri, cu temelia în învățătura creștină, sunt încălcate, de fiecare dată însă pedeapsa nu întârzie. E și acesta un avertisment că orice abatere de la legile omeniei va fi la rândul ei pedepsită. Numai că abaterile, mai ales după ocuparea țării de către sovietici, încep să devină din ce în ce mai numeroase și strigătoare la cer: samavolniciile armatei de ocupație, schimbarea brutală a rânduielilor străvechi, numirea unor adevărați satrapi și incompetenți la conducerea treburilor obștești, prigonirea celor care mai credeau în dreptate și adevăr, anchetele securității, „binefacerile” întovărășirii… Harun, cel care spera că drama lui se va încheia în momentul când vor veni „ai noștri”, se trezește brusc la realitate când e luat prizonier de către sovietici. Reîntors după o vreme în țară, se reîntâlnește cu protectorul său, părintele Vichentie, căruia îi mărturisește cele trei dorințe pe care le mai are: „Să mă rostuiesc într-un fel, părinte, doar n-am să stau pe capul dumitale în continuare, să-mi găsesc băietul [conceput cu o româncă], ca să crească lângă mine […] și să mă botez”. Ultima dorință împlinindu-se, va avea urmări tragice: atât Harun, cât și părintele Vichentie vor fi lichidați de securitate. E interesant de reținut că printre șefii securiștilor se număra și un evreu Herșcovici. Însă răul n-ar fi putut cuprinde lumea cu atâta ferocitate dacă n-ar fi fost cozile de topor din preajma noastră. Victoria, mult încercata și dăruita învățătoare din sat, va băga de seamă că nu întâmplător dascălul bisericii se afla într-un anume loc, nu departe de părintele Vichentie când acesta avea să fie batjocorit și împușcat de către securiști. Prozatorul Ioan Țicalo s-a exersat cu succes în portretistica morală. Profilurile sale umane au determinare socială, etnică, politică și culturală propunându-ne un adevărat document al unui moment istoric tragic. Violenței, adeseori devastatoare la nivelul faptelor, îi corespunde stilul aspru, limbajul însuși devenind o formă a violenței. Atât naratorul, cât și personajele reflectă prin felul cum vorbesc mentalul românesc. Mi-au atras atenția verbele de declarație foarte variate și expresive, precum și cuvintele ce au în vedere intonația, mimica, atitudinea vorbitorului față de ceea ce spune. Iată cum depun mărturie verbele din categoria amintită în privința relațiilor dintre o nevastă înșelată și bărbatul ei. Văzându-se înșelată, tânăra femeie („ahotnică”) pune la cale un plan diabolic, dar pe moment are putere să se prefacă („îl drăgălește”, „îi ciripește prefăcut femeia”). Nu trece mult și întoarce foaia („vorbește răspicat”, „ridică tonul s-audă mirii”, „Tamara i-o întoarce”, „îl frige cu un fier înroșit”). Bărbatul cel ușuratic „se plânge”, „miaună”, „o dojenește”, „se burică”, „îi cucurigește” nevestei, „reușește să îngaime” și, în final, otrăvit și pe moarte, „a rugat-o să-l ierte”. Nora e la fel de aprigă și cu soacra, care nici ea nu pare a muri de moarte bună: „nora i-o întoarce îndesat” atunci când „soacra o probozește”. Despre alte personaje putem afla că urlă, zbiară, amenință, suduie, țipă sau chiar grohăie. Și totuși, impresia dominantă este aceea că acest spațiu are suficiente resurse pentru a reveni la starea de echilibru, câtă vreme aici trăiesc oameni ca părintele Vichentie, întrupare a iubirii de semeni; tragicul Harun-Andrei, care dă într-un târziu ascultare Epistolei către evrei a sfântului Apostol Pavel; partizanul Gavril, cel ce pare a avea viață veșnică, moș Sava – neînfricat, înfruntând ancheta securiștilor; învățătoarea Victoria, în stare să-și deruteze șefii vremelnici. În toate cazurile personajelor pomenite, dar și în altele numeroase, este de observat simbolistica numelor, nume de înaintemergători, de învingători capabili să curme deruta și degringolada rătăcitorilor, a acelora în și mai mare măsură rătăciți decât evreul Harun, care nu va mai apuca să citească Jurnalul fericirii scris de Nicolae Steinhardt, dacă ar fi să ne imaginăm o posibilă împlinire a utopiei. GEORGE BODEA * Ioan Țicalo, Rătăcitorii, Biblioteca „Miorița”, Câmpulung Bucovina, 2013.