Aruncătorul de flăcări

Cornel Dănăilă, autorul volumului de poezie Mitomanul și aruncătorul de flăcări (Editura Astra, București, 2011) absolvea Facultatea de Limbi Străine a Universității București, secția spaniolă-franceză, în anul 1978, anul când tocmai începuse să se vorbească despre o nouă direcție în evoluția lirismului autohton, care în curând avea să-și precizeze programul și denumirea de postmodernism.

 

Spre deosebire de mulți (cred că timpul deja începuse să dovedească faptul că acesta era cuvântul potrivit) alții din prim-planul generației sale, prezența lui Cornel Dănăilă în spațiul literar al timpului a fost nespectaculoasă, deși debutul în revista „Familia” sub „oblăduirea lui Ștefan Augustin Doinaș”, produs cu aproape un deceniu mai înainte de absolvirea facultății, promitea o mai grabnică luare în seamă. Debutului i-au urmat colaborările la revistele „Amfiteatru”, „Luceafărul”, „Ramuri” ș.a. Între timp, încep să-i apară și traduceri din poeți sud-americani, încredințate tiparului sau difuzate radiofonic. Poeziile publicate acum laolaltă au fost scrise de-a lungul unei perioade relativ prelungite, nu numaidecât în sensul găsirii cuvintelor celor mai potrivite, ci în ceea ce privește cristalizarea trăirilor. Numeroase sunt textele care valorifică amintiri din adolescență și viața bărbatului tânăr. Pe adolescentul Cornel Dănăilă s-a întâmplat să-l cunosc în vremea când acesta, aflat pe atunci împreună cu familia cu domiciliul în Câmpulungul Bucovinei, era elev al Liceului „Dragoș Vodă” din localitate și s-a mai întâmplat în vreo două rânduri să treacă pe la destul de modestul cenaclu câmpulungean unde a atras deîndată atenția prin orientarea sa sigură către lirica de factură modernă, cultivată deja cu notabile rezultate de poeții români ai deceniilor șapte și opt. Pe atunci el era coleg de clasă cu bucovineanul de baștină Tucu Moroșanu, astăzi scriitor cu acte în regulă. Cei doi au fost buni prieteni și așa au rămas, chiar dacă opțiunile lor literare, îndeosebi în ceea ce privește creația proprie, au fost în mare măsură diferite. În timp ce bucovineanul neaoș a rămas mai aproape de filonul poetic tradițional, luând-o la picior pe „drumuri de rouă”, conștient că propria-i melancolie l-a „exilat în toamnă”, unde e fericit să-și aducă aminte, „iarna în bucătăria de vară” de „fiare vechi și-nmiresmate”, celălalt, adică „bucovineanul” născut (30 ianuarie 1954) la Buzău și stabilit la București, e un veritabil prestidigitator și purtător de măști lirice. La dănțuirea ideilor, el asistă cu masca acoperindu-i fața, pentru ca acestea să nu i-o vadă și, cine știe, să-l bântuie întru pierzanie. Poetul ne întinde tot felul de capcane. Mai întâi se joacă de-a titlul poeziilor. Unul dintre ele devine al întregii cărți. În poezia astfel intitulată, mitomanii par a se urmări unii pe alții, căci ei sunt mai mulți în textul poemului și se vede că trebuie să rămână doar unul, cel din titlu. Mai e o modificare de număr: în ceea ce privește „aruncătorul de flăcări // de sub pernă” (cu formă plurală în titlul volumului), Până la urmă cred că merită să te întrebi cine or fi mitomanii. Poetul însuși este înclinat să fabuleze când se simte agresat de năvala altor… fabulatori: „știu că pe urmele mele vin mitomanii și dorm cu/ aruncătorul de flăcări/ sub pernă”. Incipitul poemului avertiza în legătură cu răul cel mare, atentatul la poveste prin anihilarea rostitorului ei: „Observ aceste roți dințate cu îngrijorare: or să treacă peste / Șeherezada”. Unica șansă constă în umplerea golului „provocat de cuvintele otrăvite” printr-o nouă poveste fără sfârșit / cu sfârșit amânat. Gradul de ambiguitate al părelnicei „povești” pe care ne-o propune poetul este mare. E chiar tipul de „poveste” pe care îl cultivă în manieră postmodernă și în alte numeroase texte. Titlurile poeziilor atrag atenția și prin felul în care sunt formulate. Primul e chiar litera „A”, să-i zicem vocala „a”, de vom rosti-o. E și aceasta o poartă de intrare în universul nu odată șocant de imagini pe care-l vom întâlni în majoritatea textelor următoare. De pe acum, eul liric își/ne propune să-l însoțim scoțându-ne din starea de apatie „în timp ce moțăiam la televizor în saboți și pijama din hârtie creponată”. Aceste titluri curioase sunt dispuse în ordine alfabetică (vreo douăzeci de litere). Unul dintre ele sună astfel: Somatotopia ariei motorii principale. Curat științific! Ar zice grăbit Pristanda. Chiar dacă tematic multe poezii ar putea fi considerate erotice, trăirea autentică a sentimentului pare a fi luată în răspăr. Nici vorbă de gesturi tandre sau șoapte de amor dintr-un arsenal consacrat și colbuit al iubirii mărturisite până la capăt. „Marea sferă a iubirii” e populată de amintiri, de ezitări și amânări, de „bolboroseala” vorbelor: „Mă bâlbâiam ezitând amarnic./ Ba chiar am crezut că vorbele acelea care mă urmăriseră/ întreaga vară până în somn,/ erau ale nevestei împingătorului de mișcare din halta care/ dădea spre grădina mea,/ iar nu ale celei de care eram îndărătnic îndrăgostit/ încă, din marile sfere ale iubirii, bule care bolborosind/ se ridică necontenit.” (Bule care se ridică necontenit) Preaplinul trăirii blochează comunicarea: „Totul era praf, praf de pușcă și pulbere./ Nu puteam să spun nimic/ Aveam fălcile încleștate/ De mecanismul tentacular al tristeții.” (Ai să revii) Alteori îndrăgostitul, încă un copil teribil, e capabil de gesturi excesive: el îngenunchează sfios „în fața casei de marcat” și-i jură credință pe toți vecii celei ce-l încurajase cu un zâmbet „evaziv”. Eșuarea în decepție și ridicol e oricând posibilă într-o lume în care banalitatea vieții ce se viețuiește acționează ca un compresor (Calea compresorului astăzi) sau când „necazurile scuipă în față, te strâng de gât” (Necazurile te scuipă în față). Destrămarea iluziilor amenință. Din micile noastre economii este un fel de narațiune fantezistă în stil sorescian. Aduc cumva aminte și de Cartea lui Iov, doar că în viziunea poetului o ia către cer ceea ce se cuvenea pământului: „Din micile noastre economii, după o viață de cârcă și privațiuni,/ ne ridicăm o casă a noastră./ …………………../ Crește mare și sănătoasă și suntem mândri de ea./ Nu putem crede că se va plictisi, că va obosi./ Este greu de acceptat că va veni o zi în care casa va pleca,/ își va lua grăbit la revedere,/ se va ridica la cer cu tot cu mobilă și perdele și va dispărea.” (Din micile noastre economii) Întâlnim în volumul de poezii al lui Cornel Dănăilă și alte motive decât cele, mult mai numeroase, care configurează erotica. Al doilea loc în ordinea frecvenței îl ocupă motivele sociale. În acest caz, titlurile sunt sugestive având în vedere și vădita trimitere la limba de lemn (O citadelă muncitorească, Trebuie să se sacrifice pentru binele public, Patria recunoscătoare ș.a.) Sunt de găsit aici evidente trimiteri la un anume context social-istoric? Da și nu. Școala, familia, armata, instituțiile cu tot cu șefii lor, „revoluția” în cele din urmă, îți lasă în orice vreme o unică șansă: „sfârșitul este întotdeauna tras la indigo, poți câștiga la un/ scor uriaș/ dar nu sta pe gânduri,/ asumă-ți cina ta sărăcăcioasă, fragila libertate/ care ți se cuvine,/ înspumată ca o șampanie venețiană.” (Șampanie de Veneția) De obicei poetul cultivă, după cum s-a văzut, parodia, ironia, zeflemeaua, aluzia, ambiguitatea imaginilor, dar există și texte care atrag atenția prin directețea mesajului. Astfel, în poemul Prea tineri se renunță complet la metaforă și la alte podoabe stilistice. Aici, deși cuvintele sunt folosite cu sensurile lor proprii, adică spun chiar ceea ce spun, starea de poezie prilejuiește în continuare meditația. Acum, ironic, se estompează până la a dispărea, iar relația cu sentimentul e restabilită: „Trecătorii ne spuneau că suntem prea tineri,/ Cu figuri răvășite, ca și cum ar fi vrut să ne pedepsească./ Că oricum nu avem unde să ne ascundem,/ că patria e vigilentă și pentru orice greșeală în doi/ o s-o luăm peste bot./ Profii ne spuneau că suntem prea tineri/ de câte ori aveau ocazia și aveau/ pe atunci în afara școlii nu exista mare lucru,/ cel puțin nu în cosmosul materialismului dialectic./ Părinții ne certau ca și cum am fi fost copii/ pe cale să facă o tâmpenie./ dar pe mine cel mai mult mă deranja jena financiară/ care părea o virtute dar nu era/ și de care închipuirile mele se izbeau fără speranță/ ca muștele de geamul spălătoriei de la ultimul etaj/ al blocului în care viețuiam/ și în care viețuiesc și acum.” Apariția volumului de versuri Mitomanul și aruncătorul de flăcări m-a convins că într-adevăr autorul are ceva de spus despre lumea lui interioară și despre lumea noastră cea vizibilă, dar nu întotdeauna ușor de înțeles. E de sperat că se vor găsi critici literari prestigioși cărora să nu le scape prilejul de a vorbi despre surprinzătoarea tinerețe a aproape sexagenarului poet, căruia, specializat fiind și-ntr-ale sportului de performanță, singurătatea alergătorului de cursă lungă s-ar putea să-i fi fost chiar șansa afirmării. GEORGE BODEA