Hribi

Gheorghe Parascan se lăuda în birou cu „capturile” sale de bureți pe valea Voronețului, mai sus de mănăstire, unde avea un bordei. Invidios, bucureșteanul de obârșie Victor Micu l-a tot rugat să-l ia și pe el într-o escapadă culegătoare de ciuperci. L-a luat Parascan, era o vară secetoasă. La sfârșit, captura lui Parascan a fost doar un hrib țigănesc. Micu avea două sacoșe pline și un zâmbet uriaș de Ferentari: „Ce e Ghiță, n-ai găsit?” s-a mirat el. „La control!” l-a somat Ghiță morocănos. O ciupercă nu i-a rămas lui Micu, pentru el bureți erau toți ce-i ieșiseră în cale. Să-i ierte Domnul pe amândoi, au plecat amândoi Sus, lăsând hribii pe seama celor de după ei…

 

Nici anul trecut n-a prea plouat și n-au prea fost hribi. Un bun de poante și când e cazul și când nu asemăna Festivalul Hribului de la Vama cu nenumăratele dovezi de formă fără fond din țara aceasta. „Festivalul Hribului fără hribi!” a ironizat el manifestarea vămeană. Anul acesta o adevărată explozie de hribi răsăriți prin pădurile noastre a răsplătit organizatorii festivalului, astfel că regele ciupercilor a fost stăpânul absolut al manifestării, oferind, dincolo de preparatele specifice iubitorilor acestei ciuperci, o splendidă expoziție de exemplare de toate mărimile și culorile specifice. Splendidă și pentru că viața hribului e scurtă, iar a-l oferi privirii în toată frumusețea și perfecțiunea lui este, până la urmă, o bună ispravă. După recolta bună de hribi din vară, iată că mânătarca a ținut să-și onoreze deplin Festivalul. Și încă o poveste: am invitat la prânz niște oficiali din Augsburg la o cunoscută pensiune din Sucevița. Între altele, pe masă, ciulamaua de hribi, toți aleși, mici, tăiați în profil, dinspre pălărie spre coadă. Nu ți venea să-i mănânci de frumoși ce erau! Am luat toți în farfurii din vasul în care ni s-a adus ciulamaua, dar au mai rămas. Doamna neamțului s-a uitat rușinată spre bărbatu-său, apoi spre noi. „Pot să mai iau?!”. „Bitte”, i s-a răspuns cu maximă amabilitate. A luat o dată, iar a doua oară a tras tot ce mai rămăsese în blidul din fața sa. „ „Ah, bune pilțe”, a decretat ea într-o româno germană plină de evidentă satisfacție.