Vatra Dornei – ieri și azi (1)

Fiecare dintre noi este legat, prin tainice resorturi, de locul în care a văzut lumina zilei, loc pe care nu-l poate uita niciodată, simțind permanent o chemare ancestrală către el, pe care nu este dispus să-l înlocuiască cu nimic din lume.

 

Pentru mine, un astfel de loc, o adevărată Arcadie a sufletului meu, este orășelul de munte Vatra Dornei. Pe retina memoriei mele orașul a rămas fixat așa cum mi-a fost prezentat de bunici și părinți, de-a lungul copilăriei, și așa cum l-am perceput și eu, atunci când am deschis ochii către lume, începând să înțeleg lucrurile. O imagine pe care o păstrez și astăzi, frumoasă și nealterată de multele transformări pe care timpul le-a impus. Orașul a avut și mai are, în pofida tuturor schimbărilor, trei elemente emblematice: 1. Biserica Ortodoxă, o ctitorie frumoasă, tradițională, datând de la începutul veacului al XIX-lea, situată în partea de răsărit a orașului, în apropierea zonei centrale; nu era singurul locaș de rugăciune al credincioșilor ortodocși dorneni (mai era o biserică pe Negrești), dar era cel mai vechi. Lucrată în lemn cioplit, cu o iscusință – adevărată artă – pe care o au doar meșteșugarii munteni, purtând patina vremii, cu turle frumoase și zvelte, avea o arhitectură tradițional bizantină, în formă treflată. Atunci când pătrundeai în interiorul ei, biserica răspândea un miros de lemn proaspăt, parcă atunci lucrat de barda meșterului, îmbinat cu parfum de tămâie, așa cum îl au casele țăranilor din zona de munte. Nu avea pictat decât iconostasul. Pereții interiori erau îmbrăcați în icoane de lemn și argint, valori inestimabile, ornate cu ștergare naționale și cusături de toate dimensiunile, având o coloristică splendidă, lăsându-ți impresia că te afli în cea mai frumoasă încăpere a unei gospodării tradiționale românești, pe care țăranii o numeau „odaia cea bună”, încăpere mirosind a busuioc și mere, folosită numai la sărbători religioase, hramuri, botezuri, cununii și decese. Clopotnița, tot din lemn, era așezată în apropiere, pe un mic platou de la baza dealului numit Runc; clopotele aveau un sunet limpede, cu o puternică rezonanță, amplificată și de pădure, care se risipea, armonios, de-a lungul întregii așezări. Din nefericire, la scurtă vreme după instalarea regimului comunist de tristă amintire, biserica a ars, în plină zi, ca o torță, fără a putea fi salvată. Octogenarul preot protopop Matei s-a închis în altar, refuzând să-l părăsească; l-au salvat enoriașii, folosind forța, în ultimele momente. S-a știut, încă de atunci, și așa s-a păstrat în mentalul colectivității dornene, că focul a fost pus la ordinul autorităților comuniste: trebuia eliminată, ca instituție, Biserica din „inima” orașului, pe care doreau să-l transforme într-o așezare atee, dacă nu în spirit, cel puțin în structura sa arhitectonică. Pentru a liniști populația, autoritățile au colportat zvonul că incendiul a izbucnit de la o scânteie provenită de la o locomotivă! (calea ferată trecea prin apropiere). Așa a rămas orașul văduvit de biserica sa, un adevărat monument de artă, care nu va putea fi recuperat niciodată. 2. Primăria, o capodoperă a arhitecturii vieneze, este un unicat pentru întregul județ. O clădire monumentală, amintind de lumea poveștilor copilăriei, cu o turlă impunătoare, dominată de un ceas care funcționează și astăzi, ca toate mașinăriile germane. Construcția, îmi spunea bunicul, este copie fidelă a Primăriei din Viena, fiind făcută după planurile aceluiași arhitect austriac, singura deosebire constând în faptul că primăria dorneană a fost realizată, ca dimensiune, la o scară mai mică. Unde începe adevărul și unde sfârșește legenda? Clădirea a fost construită din banii pe care comunitatea țăranilor dorneni i-a primit drept despăgubire pentru cheltuielile făcute de-a lungul unui proces de peste 30 de ani, terminat prin 1866, purtat cu Împărăția Austriei, împreună cu țăranii câmpulungeni, pentru dreptul de proprietate asupra pădurilor înglobate de austrieci în Fondul Religionar al Bisericii greco-orientale din Bucovina (Biserica Ortodoxă a românilor). Dornenii, sub conducerea înțeleaptă a gospodarului Vasile Deac, primarul orașului, au decis să construiască o primărie pentru comunitate; construcția a fost terminată pe la 1896/1897. Generațiile de dorneni aveau să se mândrească cu această monumentală clădire, devenită emblemă a orașului. Instalarea regimului comunist avea să afecteze moral și Primăria. Printre primele măsuri luate de reprezentanții noului regim a fost arderea bibliotecii acesteia (focul s-a pus și în alte localități din Bucovina, fiind arse cărțile autorilor considerați de regimul comunist „fasciști”, „dușmani ai poporului”, după liste întocmite pe plan național), precum și a documentelor de arhivă referitoare la cele două războaie mondiale, în care România a luptat pentru realizarea unității naționale sau pentru refacerea acesteia. Trebuiau să dispară din documente și cărți, precum și din limbajul cotidian, denumirile vechilor noastre provincii: Basarabia, Bucovina, Cadrilater. Ca urmare, precum în Evul Mediu, s-au aprins rugurile, adevărate autodafeuri, în care au fost arse sfintele noastre cărți. La Vatra Dornei, după mărturisirea localnicilor, aflați întâmplător la locul faptei, focul a fost pus în curtea interioară a Primăriei; au fost văzute dosare și cărți legate în piele, pe cotoarele cărora au putut fi citite numele unor mari învățați români: N. Iorga, O. Goga, I. Nistor. Focul era sub controlul unor lucrători din Primărie, care aveau ordine clare, nimeni nu se putea apropia; încercările unor persoane de a salva prin sustragere unele dintre cărți au eșuat sub efectul amenințărilor. Ulterior, Primăria a primit o altă destinație: birouri, magazine și chiar cinematograf; basorelieful primarului Vasile Deac, aflat pe culoarul principal de la intrarea în Primărie, care a condus localitatea peste un sfert de veac, a fost acoperit cu un grilaj special pentru a nu putea fi văzut! Un adevărat zăbravnic al durerii și batjocurii. Comuniștii credeau, în ignoranța și îndoctrinarea lor, că pot anula istoria unui popor, că o pot distruge, inoculând prin frică ideea că istoria neamului nostru începe odată cu regimul politic instaurat de ei! (Va urma) Prof. dr. ANGHEL POPA