ÎPS Pimen, sărbătorit

La Catedrala arhiepiscopală de la Mănăstirea „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, consilieri eparhiali, membri ai Adunării Eparhiale, protopopi, stareți, starețe, preoți, monahi, monahii și un mare număr de credincioși au sărbătorit ziua Cuv. Pimen cel Mare, patronul chiriarhului nostru ÎPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

 

Soborul de preoți care a oficiat Sf. Liturghie și Te Deum-ul i-a avut în frunte pe întâistătătorul acestei eparhii și pe arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie, venit, cum însuși a spus, „să primesc pildă de slujire” de la ierarhul Bucovinei, al cărei fiu ÎPS Teodosie este. Autoritățile laice au fost reprezentate de primarul Sucevei, Ion Lungu, deputatul Ioan Bălan, ca și de Ion Hurjui, consilier de conturi, membru al Curții de Conturi a României. Despre cel sărbătorit, ÎPS Teodosie a spus că este „blând, milostiv, credincios, jertfelnic precum Cuviosul sărbătorit astăzi”, om al Bisericii care și-a asumat arhieria „ca pe o slujire și o jertfă continuă, într-o eparhie cu cel mai mare patrimoniu nerecuperat”. ÎPS Pimen, care afirma duminică, la slujba arhierească de la Mănăstirea Moldovița, că, așa cum a spus cunoscutul duhovnic Sachelarie, „călugării își au ziua de naștere în cea a morții lor”, a reafirmat ieri jertfelnicia misiunii monahului, subliniind că „ne apropiem de Dumnezeu în măsura în care ne apropie de oameni”. De copii și de oamenii bătrâni aflați în nevoie, ca și de „bătrânii” care sunt astăzi multe mănăstiri și biserici bucovinene, Biserica și slujitorii ei având datoria de a-i ajuta pe primii să ajungă „la un sfârșit frumos, iar pe ceilalți – la unul fără de sfârșit”. „Nu pot să rabd când văd suferința unui om, nu pot să rabd când văd suferința acestor valori”, a afirmat ÎPS Pimen, referindu-se la lipsirea Bisericii Bucovinei de resursele care ar face-o capabilă să se îngrijească cum trebuie și de unii, și de alții. „Nu cer pomană, cer dreptate!”, a clamat ierarhul. Grijă extinsă asupra copiilor, ca și a tineretului, „aruncat în gura lupului, amenințat de destrăbălare morală”. Resursele materiale ale Arhiepiscopiei sunt mici în fața acestor mari cerințe, chiar dacă în ultima vreme, „în atelierele mănăstirești se lucrează ca în vremurile de aur ale meșteșugului monahal” aducător de venituri pentru vistieria Bisericii, instituție de la care, până la urmă, toată lumea cere sau căreia tot atâția îi stabilesc răspunderi.