Soliman Magnificul în Suceava, acum 475 de ani

„Cine nu cunoaște – se întreba Cicero în lucrarea sa De oratore – că prima lege a istoriei este să nu cuteze a spune lucruri false, dar nici să se ferească de a spune pe cele adevărate”.

 

Această axiomă atât de mirific și rotund formulată nu s-a născut ca un simplu enunț, într-o clipă de fericită inspirație insuflată de muza Clio sau ca o metaforă venită să dea relief unei stări, ci e rodul unor ample studii și adânci cunoașteri a condiției adevărului istoric, a evoluției și strădaniilor istoricilor. A scrie istoria, a-i da contur și a determina astfel viziunea altora asupra duratei este și un fel de a face istorie, cu condiția ca istoria scrisă să fie destul de relevantă. Călăuzit de această teză, aducem în fața cititorilor câteva aspecte din istoria Țării Moldovei, în acest an în care se împlinesc 475 de ani de când unul dintre marii cârmuitori ai lumii, Soliman Magnificul – cunoscut și sub numele de Soliman Kanuni, adică Soliman Legiutorul –, a ajuns la Suceava, iar prezența sa în capitala Țării Moldovei a avut urmări deosebite. Era vara anului 1538 când domnia lui Petru Rareș a ajuns în impas, iar deținerea tronului era amenințată de conjurația boierimii trădătoare într-o vreme în care Țara Moldovei se găsea în fața unei iminente intervenții a coaliției otomano-tătaro-polone. Sultanul Soliman Magnificul era la curent cu intensa activitate desfășurată de Petru Rareș pentru închegarea coaliției antiotomane și pentru pregătirea unei confruntări armate, iar marea boierime a Țării Moldovei, nemulțumită de conducerea autoritară a lui Petru Rareș, devenise o aliată de moment a Porții. Să amintim faptul că acțiunile marii boierimi moldovene se conjugau cu cele ale Poloniei care încă din 1537 a reînceput ostilitățile armate cu Petru Rareș, când solul polon Erasmus de Kretkow trimis la Poartă solicita înlocuirea lui Petru Rareș printr-o acțiune militară comună polono-otomană. Marea campanie a lui Soliman Magnificul împotriva Țării Moldovei, numită Gazây i Kara Bogdan, adică Războiul sfânt pentru Moldova, a opta condusă personal de însuși sultanul Soliman Magnificul, a constituit acțiunea principală din planul politic militar coordonat pe un spațiu geografic deosebit de mare, cu scopul de a respinge ofensiva coaliției din jurul habsburgilor și pentru extinderea stăpânirii otomane. Despre planul lui Soliman Magnificul de a aduce Moldova în regimul juridic de darül-islám (teritoriu islamic), aflăm din scrisoarea trimisă de sultan hanului Sahib Ghiray din Crimeea, în care arăta că „infidelul (Petru Rareș – n.n.) a pricinuit suferințe la o seamă de musulmani; mi-am propus să merg asupra lui și să curăț vilaietul Moldova de necredincioși”. De altfel cronicarul Mustafa Djelalzade arăta că „scopul urmărit prin cucerirea Țării Moldovei era acela de a o alipi împărăției”. Le începutul lunii august 1538, sultanul aflat în sudul Dobrogei a trimis prin Sinan Celebi o scrisoare ultimativă lui Petru Rareș, prin care cerea acestuia să presteze personal omagiul de credință. Petru Rareș a refuzat cererea de supunere a lui Soliman Magnificul. Aflând aceasta, Soliman ordonase akîndjiilor să treacă Dunărea, apoi, rând pe rând, ienicerii ce îl însoțeau pe sultan. Potrivit unor surse, sultanul avea atunci lângă el aproape 200.000 de oameni. Potrivit surselor istorice, la 9 septembrie 1538, în apropiere de Iași, a avut loc joncțiunea trupelor otomane cu cele tătare conduse de Sahib Ghiray. Petru Rareș încheiase în aceeași vreme pacea cu polonezii atât de stringentă pentru apărarea Țării Moldovei. Dar boierii din sfatul domnesc al Moldovei, sub directa îndrumare a portarului Mihu și a logofătului Trotușan, au pus în aplicare planul de trădare, retrăgându-se cu cetele lor în tabăra de la Bădeuți. Era duminică 15 septembrie 1538 când sultanul Soliman Magnificul cu oastea sa, cu 230 de tunuri, după cum informează Ștefan Mailat, a ajuns în fața Cetății de Scaun Suceava. Hatmanul Mihu, cel care devenise portar al Sucevei în 1530, după moartea lui Onufrie Barbovschi, împreună cu logofătul Gavril Trotușan și alți boieri au trecut la „Mehmed bei”, care nu era altcineva decât Mehmed bei Iahia Pașaoglu, cunoscut ca Mehmed Sokolli, sârb din Bosnia, turcit, de stirpe creștină și înrudit cu doamna Elena Brancovici, unde au cerut „iertarea”. Așa după cum găsim consemnat în documente, boierii țării au înțeles că, pentru a evita pașalâcul de care umbla vorba, trebuia procedat cu abilitate: „și au ales sfat ca să trimită sol la împăratul cu mare rugăminte și plângere să-i ierte. Și așa au ales dintru dânșii pre Trifan Ciolpan de l-au trimis sol… la împăratul, de se rugară de pace”. Această „închinare” la viitorul mare vizir indica o anume orientare politică pe care au avut o fruntașii opoziției din Moldova, care au împiedicat organizarea rezistenței la Suceava. Cetatea și-a deschis poarta. Cu ocuparea ei, se putea considera că întreaga țară era în mâinile sultanului. Trădat de ai săi, înșelat de cei în care își pusese atâtea speranțe, Petru Rareș a fost nevoit să caute refugiu în cetățile sale din Transilvania. După cum aflăm din cronici, Soliman Magnificul „acordând iertare întregii populații a Moldovei, a dat firman ca, timp de patru zile, toți beii și beizadelele și marile fețe bisericești și călugării, precum și preoții, să vină la Curtea cea ocrotitoare a Lumii”. Și astfel, la 18 septembrie 1538, cei chemați se prezentau la Suceava, unde, după obiceiul oriental, consemnează cronicarul Grigore Ureche, „au căzut la picioarele împăratului, pre care i-au iertat împăratul”, înfățișându-le pe noul domn desemnat de el la Adrianopole, Ștefan, cunoscut în istoria Moldovei ca Ștefan Lăcustă. Din acest moment, tronul Țării Moldovei a fost pus sub paza permanentă a 500 de ieniceri, ceea ce însemna stricta supraveghere a activității domnitorului și a boierilor care urma să răspundă de îndeplinirea poruncilor Porții. Toate condițiile de supunere au fost consemnate într-un act oficial numit berat, act care a marcat supunerea efectivă a Moldovei față de Poarta otomană. Tributul plătit a încetat să mai reprezinte un simbol al vasalității, un preț al răscumpărării păcii, protecției și neamestecului otoman în problemele de stat ale Moldovei, devenind un semn al supunerii de fapt. Din cele prezentate putem ușor înțelege că Moldova a fost „închinată” fără luptă de către marii boieri. Cu toate acestea, Soliman Magnificul consemna că ceea ce a fost în Moldova a fost o „cucerire” (fetih), justificând marile angajări de forțe, dar mai ales de a afirma concepția turco-islamică a „dreptului spadei” – kîlîç haklî – care dădea drept de stăpânire neîngrădită sultanului. Două veacuri mai târziu, cronicarul Ion Neculce scria însă „Țara Moldovei… este volnică… că turcilor este închinată, nu este luată cu sabia”. Domnia lui Ștefan Lăcustă a început, după rânduiala care s-a impus de acum înainte în Moldova, din ziua învestirii sale de către sultan, 21 septembrie 1538. A doua zi, duminică 22 septembrie 1538, Soliman Magnificul se întorcea la Constantinopol, petrecut de Ștefan Lăcustă cu boierii și vlădicii săi până la Dunăre. Țara a suferit mult deși statutul juridic al Moldovei față de Înalta Poartă nu s-a schimbat, în sensul păstrării statalității, nici măcar tributul nu a crescut, dar ea a fost considerată de acum înainte „cucerită” (deși în realitate a fost doar „închinată” de boierii de la Suceava), supusă (nu doar vasală) ca atare, libertatea sa de acțiune fiind îngrădită. Țara a suferit însemnate pierderi teritoriale: de la sud de noul sangeacat al Tighinei, de acum numită Bender, adică Poartă (numai între Tighina și Cetatea Albă erau 35 de sate) până la nord, dincolo de Cetatea Soroca (transformată cu ținutul din jur în sangeacat, reședință a unui bei) a intrat în administrație otomană.