Limba noastră cea uitată

 

Mă gândeam – se mai întâmplă, nu? – mă gândeam că dacă aș încerca să vorbesc cuiva, unuia dintre cetățenii români ai mileniului al treilea, în graiul strămoșilor mei din Moldova sau Banat sau cu vorbele părinților mei băjeniți la București cu și pentru carte, în primul pătrar al secolului trecut, mă gândeam așadar că poate mulți, foarte mulți nu m-ar înțelege. De ce oare? S-o fi stricat așa de tare limba noastră cea veche? S-o fi înnoit așa de tare? S-o fi tras în rândul limbilor europenești cu prea multe neologisme? S-o fi… Sau, poate, limba aceea, vorbele acelea, gândurile acelea nu erau bune… Și de aceea au fost schimbate, înnoite! Oare? Nu erau bune? Nu erau „plastice”, nu erau expresive? Să vedem: La apa neîncepută se spunea apă tăcută, La spicele de grâu se spunea barba Lui Dumnezeu, La flacăra mare se spunea bobotă, La pivniță se spunea boltă, La vasul cu mirodenii se spunea cățuie, La găleata fântânii se spunea ciutură, La vătraiul de jar se spunea corciovă, La varză se spunea curechi, La flăcău se spunea dănac, Dis-de-dimineță se spunea desniță, La femeia păcătoasă se spunea drăcoaie, La găină se spunea galiță, La vreascuri se spunea găteje, La coșul de fum se spunea hogeag, Neîncetat se spunea hojma, La lumânare se spunea lumină, La făcăleț se spunea melesteu, Vremea călduță se numea molășniță, Buruienii de dragoste i se zicea năvalnic, Folosul se numea priință, Dopul sticlei se numea stupuș, Tava de mâncare se chema tabla, Secolul era pentru noi vac, Belșugul, norocul se numea zloată, Și mama – mumă! Ce-am putea scrie și mai ales ce-am înțelege unii dintre noi folosind aceste cuvinte? Cam cum ar suna ele, legate în fraze? Să încercăm. „Miercuri desniță, se sculă drăcoaia de vecină, luă apă tăcută din ciutură, barba Lui Dumnezeu – făcută la seceriș – din cuiul casei, stropși focul cu cociorva de ridică bobota cât statul de om și, după ce boteză stâlpii și pietrele bolții, puse la foc ceaunul cel mare și negru să facă o zamă de galiță și curechi. Gătejele ardeau tare și fumul ieșea hojma pe hogeag, de ziceai că-i pară-n curtea ei. Dintr-o latură, de pe un țol, se ridică și muma a bătrână care, cu o cățuie într-o mână și cu lumină în alta, se plecă asupra pruncului și-i ursi să ajungă dănac. După o vreme, după fiertul zămii, luă melesteul și bătu făina de păpușoi în apa hierbinte până se-ntări mămăliga așa, ca o pită mare, galbenă și aburindă. Atunci scoase totul în tindă, puse pe masă o scoarță cu arnici, pe ea tablaua cu merinde, scoase stupușul de la țuică, făcu trei cruci, bău și dete și lehuzei: Bea femeie și gândește-te de bine, ca să-ți vină tată la copchil, să fie de priință, să aibă zloată în tot vacul! Cu năvalnic să-ți chemi omul și toată vremea vieții voastre molașniță să fie!” Ei, ce spuneți cetățeni ai noului mileniu? Înțelegeți? Merita să renunțăm la astfel de cuvinte pentru… Pentru ce? Frumoasă limbă avem, măcar din când în când să mai lăsăm la o parte telecomanda ca să mai prindem sub acoperișul lămpii lumina Rebrenilor, Sadovenilor, Stăneștilor și – la ceas de sărbătoare – a unicului Eminescu. Se poate întâmpla, nu? Prof. dr. MIHAI MIRON Superiorul Ordinului Ziariștilor