Port după furtună

Eram tineri, tineri – Matei Vișniec, elev spre finele liceului, Ion Filipciuc – profesor îndrumător la Casa Pionierilor, Viorel Dârja – proaspăt absolvent de filologie, iar subsemnatul – metodist la Casa de Cultură, și roiam în jurul unui prieten mai în vârstă, profesor și el, dar mai ales pictor. Îl chema Traian Rotaru și locuia într-un capăt de târg, cam prin zona în care îmi petreceam și eu veacul rămas după ce se termina slujba. Cum Rădăuțiul își consuma la vremea aceea intens faima pe care i-a imortalizat-o scriitorul Constantin Arcu, și el trăitor în pașnicul/deloc pașnicul oraș, aceea de „domiciliu stabil” al alcoolului bine clădit în jurul vestitei fabrici de spirt, aproape „sinucisă” astăzi, unele dintre întâlnirile noastre se desfășurau la câte vreo crâșmă din oraș, dar cel mai adesea în parcul de la Gara Mică, din preajma fostei Case a Pionierilor.

 

Nu-mi amintesc ca Matei Vișniec să fi băut altceva decât sifon sau suc. Dar „regalurile” prea rare, din păcate, însă, se derulau pe Cărămidăriei, acasă la Traian Rotaru, acolo unde tema colocviilor noastre era doar pictura. Recunosc că, acum, după aproape 40 de ani de la acele întâlniri, nu-mi mai amintesc prea multe dintre tablourile lui Traian Rotaru. A rămas doar impresia aceea de tip neliniștit, dramatic uneori în abordarea temelor, neliniște transmisă și nouă și uneori atât de evidentă, încât drumul din capătul târgului până în centrul orașului îl făceam pe tăcute, fiecare meditând la ceva indus de expoziția ad-hoc de pictură de acasă de la pictor. Am scris la vremea aceea despre una dintre expozițiile lui și despre neliniștile ce-l bântuiau. (Avea să și moară prea devreme, electrocutat probabil de tensiunea formidabilă în care părea el, uriașul blând, că trăiește). La o vreme după apariția articolului m-am trezit invitat acasă. Grupul nostru se risipise deja, Matei plecase din oraș, de parcă el fusese liantul echipei. Am băut împreună cu Traian Rotaru și cu doamna sa un pahar de vin. Mi-a mulțumit pentru rândurile scrise, îi plăcuseră mult, și m-am trezit invitat să-mi aleg un tablou din „expoziția” sa. M-am codit, dar invitația mă încânta. I-am zis că nu trebuie, că bineînțeles voi plăti tabloul, că nu scrisesem pentru răsplată etc. etc., dar oferta, repet, m-a încântat. Și, asemenea găinii alergate de cocoș care se certa în gând că aleargă prea repede, m-am foit în expoziție până am ales „port după furtună”, cel care mi se păruse atunci că-l reprezintă cel mai bine pe Traian Rotaru… Tabloul își are locul privilegiat între cele din sufragerie, alături de altele două aparținând altui rădăuțean interesant, profesorul Traian Percec. Recent, cineva care mi-a călcat casa, s-a oprit cu privirea la cele trei: „Astea nu-s ale lui Traian Percec?!, s-a încântat privitorul. I-am confirmat. S-a uitat apoi lung la portul meu cotropit de furtună: „Iar ăsta, ăsta tot de la Rădăuți îl ai! Am o impresie teribilă că știu cine l-a pictat, dar adevărul e că nu știu”, a ezitat. I-am spus autorul. „Da, a fost de acord, da! Cu Traian am fost colegă la Școala Populară de Artă! Da, ăsta e clar un tablou pictat de Traian Rotaru!” Da, zic și eu acum. Iar Traian așteaptă undeva, după tablou, răbdător, să gust din vinul turnat în paharul aburit…