Anatomia ființei asediate

Cu volumul apărut la Editura Ateneul Scriitorilor Bacău și având titlul ,,Fântânarul din stele” (abrupt căzut din Tudor Arghezi), poetul Nicolae Mihai ne introduce în propriul perimetru poetic printr-o originală explorare a continentelor existențiale ale ființei bolnave de sine și de tânjirea sa.

 

Cartea debutează, aș spune, cu un avertisment ce invocă atenție deschisă și caldă: excelentul poem ,,Acoladă pasageră”. Pe drumul dintre coperte descoperi o serie de ,,semne și noduri”, în jurul cărora sau, mai ales, prin care se creionează tuburile de orgă ale sufletului doritor de sine. Umbra, patima, ochiul, privirea, lacrima și așteptarea devin vehiculele unei semantici complexe și profunde într-o epică ce echilibrează liricul din flamura ființei, ,,captivă și fără de glas” în rănile și franjurile ei, datorate asaltului permanent al efemerului, perisabilului, contingentului. Și totuși de ce Poetul? Fie și doar pentru că el, ,,Doar el, Poetul, vindecă în hohote /cu a plânsului măsură veșnicia – profetică mirare /ce seamănă la chip atât de mult cu mama, /care din cuvântul ei, mărturisind ca un descânt /gătit de sărbătoare” (,,Adagio sau Elegie zămislită cu strunele inimii rupte”). Eliberat de ,,textualisme”, cu o bogată cultură poetică, autorul nu scapă, totuși, de boarea bacoviană (,,În cimitirul trist al sufletului meu…”), de propensiunea spiritului lui Goya, din ,,Cenzurat”, cu ,,somnul națiunii…”, de minimalismul expansiv ungarettian din ,,Corbul” (,,Pe unde umblă gloanțele /bat clopote…”) sau din ,,Pașii Ierihonului” (,,O zi toridă – /mă împiedic de umbra /nucului…”), dar nici de limpedele astral al lui Nichita Stănescu: ,,Doar trupul tău de îngeriță goală /l-aș săruta petală cu petală” (,,De-aș fi”). Dar nu e numai drumul ființei poetice dilatate, comprimate, rănite în bătăliile pierdute, amânate, sperate, cu imundul când ,,O altă speranță va împodobi mâine visul meu” (,,În numele copilăriei”), ci și în oazele tulburătoare ale construirii de sine (descoperind că inefabilul, totuși, are sens!), atunci ,,Când vom învăța oare /că sufletu-i o mănăstire /fără pereți /sau întâmplare /de atins cu mâna?” (,,Biografie fără cuvinte”). Nu cunosc alte scrieri ale poetului Nicolae Mihai, dar acest volum mi-a amplificat atenția, mi-a dospit gândurile și m-a aureolat cu bucuria descoperirii unui flux poetic și a unei rare întâlniri cu Poezia. C. CONSTANTIN